duminică, 29 martie 2009

SFANTUL IOAN SCARARUL

Cu privirea aţintită în pământ, cu buzele crăpate şi sandalele scofâlcite de nisipul încins, secătuit de oboseală şi de lipsa apei, un adolescent de 16 ani păşea istovit, urcând pantele Muntelui Sinai, către mănăstirea din vârf. Hainele, deşi prăfuite, îi trădau originea nobilă, iar faptul că nu era însoţit de nimeni ar fi putut face pe unii să creadă că era unul dintre acei tineri rebeli care, din când în când, fugeau la mănăstirile din pustiu din cauza neînţelegerilor cu părinţii. Aşa au gândit şi monahii de la Mănăstirea „Sf. Ecaterina“ de pe Muntele Sinai. L-au primit cu bucurie, i-au dat să mănânce şi să bea, dar, din vorbă în vorbă, au înţeles că era vorba de un caz aparte. Tânărul nu venise în pustiu ca să atragă atenţia asupra lui, să dea o lecţie părinţilor, aşa cum urmăreau ceilalţi, dinaintea sa. Era anul 595, iar pe tânăr îl chema Ioan, supranumit mai apoi „Scărarul“ sau „Sinaitul“. Un nume pe care Biserica nu avea să-l mai uite vreodată.

Primele forme ale unui monahism semiorganizat au apărut spre sfârşitul secolului al III-lea, în rândul creştinilor din Egipt, concretizându-se în comunităţile de la estul Deltei Nilului, de la Nitria, Kelia şi Sketis, comunităţi care au fost, de fapt şi creatoarele Patericului egiptean.

După câteva generaţii de monahi, către anul 450, comunităţile monahale devin ţinta unor invazii migratoare, motiv pentru care foarte mulţi îşi părăsesc chiliile, căutând refugiu în Delta Nilului, în Palestina sau în Muntele Sinai.

Aşadar, pe Sinai exista viaţă monahală de minim 100 ani atunci când Ioan, într-una din zilele anului 595, a ajuns la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“. Ce l-a îndemnat pe tânărul de numai 16 ani să renunţe la familie şi perspectivele oferite de societate, preferând, în schimb, viaţa ascetică, nu se poate spune. Poate i-a mărturisit doar bătrânului Martirie, care i-a devenit îndrumător pe calea către sfinţenie. Totuşi, putem bănui că Ioan provenea dintr-o familie nobilă din Siria sau Palestina, unde, cu siguranţă, a primit cea mai bună educaţie posibilă în acele vremuri.

De la bătrânul Martirie, Ioan a învăţat că pentru a obţine sfinţenia nu e de ajuns doar să ţi-o doreşti, ci e nevoie şi de foarte mult efort, ca în orice lucru bine făcut.

După patru ani de noviciat, tânărul este primit în rândul călugărilor, hotărât mai mult ca oricând că viaţa sa nu valorează nimic dacă nu o va dedica exclusiv lui Hristos.

În anii de ucenicie petrecuţi lângă experimentatul Martirie, Ioan a învăţat toate „secretele“ călugăriei. Îndârjirea care-l determinase să-şi îndrepte paşii către Sinai, muntele unde Moise stătuse odinioară de vorbă cu Dumnezeu şi unde primise Tablele Legii, nu l-a părăsit vreodată, învăţând tacticile „războiului nevăzut“, în care tu însuţi îţi eşti şi prieten şi duşman.

Faima „Sfântului din Sinai“ ajunge până la Roma

După moartea călugărului Martirie, petrecută după 19 ani de la venirea sa în mănăstire, Ioan hotărăşte să se dedice şi mai mult rugăciunii şi contemplaţiei, retrăgându-se într-o chilie săpată în munte, la o distanţă de câţiva kilometri de mănăstire. Despre această perioadă din viaţa sfântului nu ştie nimeni detalii. Deşi era ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit, faima lui Ioan a crescut într-atât, încât a devenit o adevărată autoritate duhovncească în timpul său.

După 40 ani de viaţă în singurătate, întreruptă doar de călătoriile la mănăstire, pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, şi de vizitele unor monahi care căutau sfat şi lămurire, Ioan a fost ales de călugării de la mănăstirea din vârful Muntelui Sinai şi de sihaştrii care trăiau prin împrejurimi, să le fie întâistătător. Avea atunci 75 ani.

Se spune că în unul din anii când Sfântul Ioan era stareţ la „Sfânta Ecaterina“ s-ar fi abătut o secetă teribilă în împrejurimi, în Palestina şi Arabia, pericolul foametei devenind tot mai ameninţător. Cum toată lumea auzise despre „Sfântul din Sinai“, au trimis soli până la el la mănăstire, să-l întrebe ce-i de făcut. Cum era şi de aşteptat, Ioan i-a îndemnat să se roage cu credinţă lui Dumnezeu căci, cu siguranţă, nu vor fi trecuţi cu vederea. Şi, spun aceleaşi izvoare, că, într-adevăr, nu după multă vreme a plouat, semn că sfatul sfântului a fost cu folos.

Ioan Scărarul, deşi era o persoană modestă, căreia nu-i plăcea să vorbească prea mult despre sine, trezise atâta admiraţie, încât se auzise despre el până la Roma. Aşa se face că însuşi papa i-a trimis o mare sumă de bani, pentru a-i folosi la întreţinerea spitalului mănăstirii sau pentru a ajuta pelerinii veniţi de departe.

Necesitatea unui tratat de îndrumare a vieţii duhovniceşti

Idealul ascetic monahal se bucura în acele vremuri de atâta cinste în rândul creştinilor mireni, încât mulţi dintre ei se hotărau să renunţe la viaţa din lume şi să-şi dedice restul zilelor doar lui Hristos. Totuşi, afluxul mare de novici a fost însoţit şi de unele complicaţii.

Dacă după modelul vechi, fiecare monah bătrân avea câte un tânăr învăţăcel pe care-l deprindea cu tainele ascezei, înmulţirea numărului tinerilor în mănăstiri a ridicat problema unei noi maniere de educare a acestora, mai sistematice. Din acest motiv s-a simţit nevoia compunerii unui „tratat de îndrumare a vieţii duhovniceşti“, un manual care să-i ajute mai ales pe stareţii de mănăstiri cu mulţi călugări tineri. Cu alte cuvinte, era necesară o teoretizare a experienţei dobândite de monahi în cele câteva secole de „atletism duhovnicesc“.

Ideea alcătuirii unui îndrumar pentru tinerii novici i-a venit stareţului Mănăstirii Raithu, situată pe ţărmul Mării Roşii, la distanţă nu foarte mare de Mănăstirea Sinai. Şi-a dat seama, însă, că o asemenea operă nu putea fi scrisă de oricine, ci doar de un monah înţelept şi cu experienţă ascetică, dar, totodată, şi bun cunoscător al psihologiei şi firii omeneşti. De departe, cel mai capabil în epocă pentru un astfel de demers era Sfântul Ioan, stareţul Mănăstirii Sinai.

Despre sfinţenie, în 30 de paşi

Primind scrisoarea stareţului de la Raithu, Ioan a răspuns cu modestie că se va strădui să împlinească porunca primită, deşi el nu este în stare să înveţe pe alţii, aflându-se încă la vârsta la care el însuşi învaţă de la alţii.

Pentru a se face cât mai bine înţeles în explicarea complexului drum spre dobândirea sfinţeniei, Ioan a imaginat progresul duhovnicesc ca pe o scară, iar fiecare treaptă reprezenta o virtute. În total, a imaginat 30 de trepte, după numărul anilor pe care Mântuitorul îi avea atunci când a început propovăduirea Evangheliei. Din acest motiv, cartea scrisă de Ioan, stareţul Mănăstirii Sinai, s-a numit „Scara“, iar autorul ei a rămas cunoscut în veacurile ce au urmat ca „Ioan Scărarul“.

Acurateţea cu care sunt prezentate ispitele întâmpinate de cei angajaţi în drumul spre desăvârşire, cât şi remediile propuse de Sfântul Ioan în „Scara“ au provocat un extraordinar interes pentru această lucrare, nu doar în epocă, ci până în zilele noastre. „Scara“ a devenit o fascinantă lectură nu numai pentru călugări, dar şi pentru creştinii interesaţi de creşterea duhovnicească şi de mai buna înţelegere a complexului peisaj sufleteşti. Tot datorită succesului de care s-a bucurat, „Scara“ a fost introdusă şi în slujbele Bisericii, la mănăstiri citindu-se în întregime, pe durata Postului Mare.

Sfântul Ioan, la capătul „scării“

Apăsat de povara bătrâneţilor, după patru ani de stăreţie la mănăstirea de pe Muntele Sinai, Sfântul Ioan Scărarul, în vârstă de aproape 80 ani, hotărăşte să plece din nou în singurătate la chilia sa, unde îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii sale, pentru a aştepta chemarea la Hristos.

Biografia Sfântului Ioan Scărarul, scrisă după câţiva ani de la trecerea sa la Hristos, de monahul Daniel de la Mănăstirea Raithu, nu conţine foarte multe amănunte despre viaţa sa sfântă. Cu toate acestea, posteritatea l-a considerat pe autorul „Scării“ ca pe unul dintre cei mai mari sfinţi ai Bisericii, pomenindu-l, an de an, la data de 30 martie. Pe lângă această zi, Sfântului Ioan Scărarul îi este dedicată şi duminica a IV-a a Postului Mare.

joi, 26 martie 2009

NU VOM POSTI CU PRISOSINTA, DE NU NE VOM FERI DE TOT PACATUL.

Postiti? Aratati-mi-o prin fapte. Prin care? zice-veti. De vedeti un sarac, aveti mila de el, un dusman, impacati-va cu el, un prieten inconjurat de bun nume, nu-l invidiati. Nu numai gura voastra sa posteasca, ci si ochiul, si urechea, si picioarele, si mainile, si toate madularele trupului vostru. Mainile voastre sa posteasca, ramanand curate de hrapire si de lacomie. Picioarele, nealergand la teatrul cu spectacole proaste. Ochii, neprivind cu ispitire frumusetile straine. Hrana ochilor este ceea ce ei vad. Daca-i o priveliste neingaduita si potrivnica Legii, postul sufera din pricina aceasta si mantuirea sufletului este vatamata intru totul, daca-i o priveliste ingaduita de Lege si fara greseala, postul se impodobeste cu ea. Ar fi peste fire de ciudat ca, in vremea postului sa te tii chiar si de la hrana ingaduita, si sa te duci sa gusti privelistile oprite. Nu mancati carne? Atunci opriti si ochii de a privi nerusinarea. Asemenea, urechea voastra se cade sa posteasca. A posti pentru ureche inseamna a o astupa pentru vorbirile de rau si pentru zavistii. "Nu aplecati urechea voastra la vorbirile desarte" - este scris. Gura, pe de alta parte, trebuie sa posteasca de sudalme sau alte vorbiri rusinoase. La ce bun sa te tii de la carne de pasare si de peste, de-ti vei sfasia si ucide pe fratele tau?
Apoi, ceea ce trebuie sa cercetam, cu privire la post, este daca am capatat mai multa ravna, daca ne-am indreptat unele din nedesavarsirile noastre, daca ne-am spalat de greseli. E un obicei raspandit in vremea Postului Mare, de a ne intreba unii pe altii cate saptamani am postit. Si auzim pe unii: o saptamana, pa altii: doua, pe unii: toate. Dar unde-i prisosirea, daca savarsim postul cu mainile goale de fapte bune? Cand cineva iti zice: "eu am tinut tot postul", raspunde-i: "eu aveam un dusman si m-am impacat cu el, obisnuiam sa barfesc si m-am oprit, suduiam si m-am lasat". Ceea ce foloseste negustorilor nu este, atat, sa trabata o mare departare, ci de a duce o buna incarcatura de marfuri din belsug. Nu prisosim nimic cu postul, daca numai il savarsim, fara sa ne gandim la nimic si cum o fi. Daca postul ne este tinerea de la mancare, odata ce-au trecut cele patruzeci de zile, a trecut si postul. Dar de ne vom tine de la pacat, postul acesta nu va inceta dupa ce celalalt a trecut. Ne va fi folositor necontenit si inainte de Imparatia cerurilor, ne va aduce aici, pe pamant, buna rasplatire."

TALMACIRI ALESE din SF.IOAN GURA DE AUR

TEMEIUL POSTULUI

"Nu-i nici o vinovatie sa mananci, Domnul fie slavit! Ceea ce strica este pofta, imbuibarea peste ceea ce trebuie, umflarea stomacului pana sa plesneasca. Tot asa cu vinul. A-l folosi cu masura, nu-i nici o greseala. Greseala e de a te da betiei si de a lasa sloboda necumpatarea sa-ti tulbure folosinta mintii. Daca slabiciunea voastra trupeasca nu va ingaduie sa treceti ziua fara sa mancati, nici un ins intelept nu v-ar putea tine de rau. Stapanul nostru e bland si cu omenie, nu ne cere nimic peste puterile noastre. Daca ne cere sa ne infranam de la mancare si sa postim, aceasta nu-i fara un temei, si nu, asa, numai sa stam fara sa mancam, ci pentru ca, dezlipindu-ne de lucrurile acestei lumi, sa ne incredintam celor ale sufletului in toata vremea care ne sta la indemana. Daca am duce viata intr-un duh cumpatat, daca toata vremea noastra sloboda ar fi harazita lucrurilor duhovnicesti, daca ne-am atinge de hrana numai pentru a ne indestula nevoile si vom folosi intreaga noastra viata in lucrari bune, n-am avea ce face cu ajutorul pe care nu l-ar da postul. Dar, firea omeneasca trandava fiind, atrasa mai ales spre moleseala si bucurie, Stapanul nostru, cel plin de bunatate, ca un duios parinte, a inchipuit pentru noi leacul postului, ca sa smulga moliciunea din inimile noastre si sa ne faca sa ne stramutam grija de la lucrarile lumii acesteia la cele duhovnicesti."


TALMACIRI ALESE din SF.IOAN GURA DE AUR

duminică, 22 martie 2009

Impartasirea in Postul Mare.



« Luati mâncati, acesta este Trupul Meu…beti dintru acesta toti, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru voi si pentru multi se varsã spre iertarea pãcatelor » (Matei 26, 26-28)

« Cel ce mãnâncã Trupul Meu si bea Sângele Meu are viatã vesnicã si Eu îl voi învia în ziua cea de apoi» (Ioan 6, 54)

Cuvântul « Euharistie » vine din limba greacã si înseamnã « multumire » .
Este Sfânta Tainã prin care, sub forma pâinii si a vinului, credinciosul se împãrtãseste cu Trupul si Sângele Domnului, prezente în mod real prin prefacerea elementelor la Sfânta Liturghie.


In aceste saptamani ale Postului Mare multi dintre noi se vor impartasi cu Sfintele Taine; impartasirea trebuie facuta cu luare aminte, stiind ce facem, ce cerem si la ce mergem.

Sa te impartasesti inseamna sa-L chemi pe Domnul sa se uneasca cu tine nu doar sufleteste, ci chiar in trupul nostru, incat viata noastra sa se faca viata lui Hristos, iar viata lui Hristos - viata noastra. De aceea, de fiecare data cand ne impartasim, daca continuam sa savarsim faptele intunericului, il obligam pe Hristos, in mod despotic, chinuitor, sa mearga pe aceeasi cale pe care a fost purtat in cumplitele zile ale Rastignirii Sale, spre patimire si ocara. Trebuie sa tinem minte asta.

In acelasi timp, dorim sa capatam de la Domnul viata noua ce izvoraste, strabate cu prisosinta si ni se daruieste, caci atunci cand vine Hristos la noi si ne uneste cu Sine, viata vesnica ne cucereste si intra in noi. Insa aceasta noua viata nu o primim: dorim sa-i traim bucuria, dar nu dorim sa-i purtam povara: pe pamant, aceasta viata vesnica este si tragedie si povara, nu doar bucurie triumfatoare. Incepem, pe de o parte, sa traim cu viata veacului ce va sa fie, insa doar atunci aceasta viata ramane in noi, cand ne departam de faptele raului, de viata intunericului, a stricaciunii si a mortii, cand ne departam constient, printr-un efort al vointei, prin neindurare fata de sine, de slabiciunile noastre; cand alimentam aceasta viata cu rugaciune si cu trairea evanghelica, adica cu fapte ce nu constituie o ocara a acestei vieti in sine.

Mai exista un aspect: il rugam pe Dumnezeu sa ne uneasca cu Sine, sa ia toata povara vietii noastre si sa o duca impreuna cu noi; in acelasi timp, trebuie sa fim pregatiti sa luam asupra noastra soarta fiului intrupat al lui Dumnezeu, sa apartinem cerului, lui Dumnezeu, dreptatii, cu toate consecintele ce pot surveni de aici: mai intai de toate, cu lupta launtrica cu nedreptatea si moartea ce sunt in noi; apoi, cu hotararea de a apara dreptatea lui Dumnezeu, taina imparatiei Sale, dragostea Dumnezeiasca pe pamant fata de alti oameni, chiar si acolo unde asta inseamna sa sacrifici ceva, sa te sacrifici pe tine insuti.

Si, in sfarsit, cu hotararea de a fi, pentru aceasta dreptate, renegat, oropsit, strain pentru cei ce, constient sau nu, se ridica impotriva ei. Astfel, pregatindu-ne de impartasirea cu Sfintele Taine, vom fi cat se poate de atenti si de reculesi, ne vom pregati de o marturisire constienta pentru a ne dezice de nedreptatea din noi, pentru a ne intoarce de la ceea ce poate sa ne robeasca. Ne vom pregati ca, dupa marturisire si unirea cu Hristos, sa incepem sa traim cu viata noua, oricat ne-ar costa asta.

Daca vom face astfel, atunci darul Sfintei Impartasanii, unirea cu Hristos, ravnirea harului Duhului Sfant, acele noi, nespuse relatii ce se creeaza intre noi si Tatal Ceresc, iar prin El - cu toti oamenii, vor aduce roada. In caz contrar, ne vom mahni de faptul ca, apeland la Dumnezeu, ramanem fara ajutor si puteri - nu pentru ca Dumnezeu nu ne ofera acest ajutor si nu pentru ca nu avem putere, ci pentru ca cele date de Dumnezeu le irosim cu atata usurinta in desertaciunea vietii.

De aceea, sa purcedem acum cu bucurie spre viata cea noua, cei ce s-au impartasit si cei ce au inca in fata acest triumf si aceasta bucurie de nedescris, si sa traim astfel ca prin noi cerul sa traiasca pe pamant, iar imparatia Cerului din noi sa cucereasca totul din jurul nostru, de la cele mai marunte la cele mai mari. Amin.

Mitropolitul Antonie de Suroj

miercuri, 11 martie 2009

Folosul postului

Multi crestini, nedand o prea mare importanta postului, il tin fara tragere de inima sau nu il tin de loc. Si totusi, trebuie sa primim postul cu bucurie, nu cu frica si parere de rau, caci nu este infricosator pentru noi, ci pentru diavoli. In cazul demonizatilor, mult poate face postul, mai ales cand este insotit de sora sa buna, care este rugaciune. De aceea, Hristos a spus: "Acest neam de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post" (Matei 17,21).
Asadar, dat fiind faptul ca postul ii alunga departe pe vrasmasii mantuirii noastre, trebuie sa-l iubim si nu sa ne temem de el. Trebuie mai degraba sa ne temem de mancarea multa, mai ales atunci cand este insotita de betie, pentru ca ea ne supune patimilor, in vreme ce postul, dimpotriva, ne scapa de patimi si ne daruieste libertatea duhovniceasca. De ce dovada a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci cand stim ca el lupta impotriva diavolului si ne izbaveste de robia pacatului?
Nu numai calugarii cu viata ingereasca sunt insotiti de puterea postului, dar si unii mireni, care zboara pe aripile lui pana la inaltimile cugetarii sfinte.
Cei doi mari proroci ai Vechiului Testament, Moise si Ilie, cu toate ca aveau mare indrazneala la Dumnezeu, prin virtutile lor, posteau adesea, iar postul ii apropia de Dumnezeu.
Chiar si cu mult inainte de ei, la inceputurile creatiei, atunci cand Dumnezeu l-a plasmuit pe om, i-a dat de indata porunca sa posteasca. Daca Adam implinea aceasta porunca, avea sa se mantuiasca. "Din toti pomii din rai poti sa mananci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci, in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit!" (Facerea 2, 16-17). Aceasta nu este alta decat porunca de a posti. Daca si in Paradis era nevoie de post, cu atat mai mult este nevoie in afara sa. Daca inainte ca omul sa fie ranit sufleteste, postul era pentru el medicament, cu atat mai mult este medicament acum, cand sufletul sau este ranit de pacat. Daca inainte sa inceapa razboiul poftelor, era absoluta nevoie de post, cu atat mai multa nevoie este acum, cand suntem in razboi cu diavolul. Daca Adam se supunea acestei porunci, nu ar mai fi auzit cuvintele: "pamant esti si in pamant te vei intoarce" (Facerea 3,19). Pentru ca Adam nu s-a supus, au urmat moartea, grijile, suferintele si o viata mai grea decat orice moarte.
Iata cum Dumnezeu Se supara atunci cand postul este dispretuit! Si nu puteti sa va inchipuiti cat Se bucura El cand tinem post. Moartea a intrat in om pentru ca a nesocotit postul si este scoasa din el prin post. Astfel s-a intamplat si cu ninivitenii.
"Si a fost cuvantul Domnului catre Iona, fiul lui Amitai, zicand: " (Iona 1,3-2,11). Dupa mai multe peripetii, Iona s-a dus la niniviteni si le-a spus ca cetatea lor urma sa fie distrusa: "Patruzeci de zile mai sunt, si Ninive va fi distrusa!" (Iona 2,4). Cand au auzit aceste cuvinte, oamenii din Ninive nu s-au aratat dispretuitori si indiferenti. Cu totii, barbati, femei, stapani, robi, copii si batrani, au inceput sa posteasca. Ba si pe animale le-au pus sa posteasca. Iata de ce am spus mai inainte ca de mancare multa si de bautura sa ne temem, nu de post: mancarea si bautura au fost aproape sa distruga cetatea, pe cand postul a izbavit-o.
Proorocul Daniel a fost aruncat in groapa leilor, dar pentru ca postise, a iesit nevatamat, ca si cum ar fi fost aruncat intre oi (Dan.6,16-23). Dar si cei trei tineri, care au postit la randul lor, au fost aruncati in foc si au iesit de acolo cu trupurile luminoase si neatinse de flacari (Dan.3,19-27). Daca focul a fost adevarat, atunci cum de nu i0a ars pe acesti oameni? Daca trupurile lor erau adevarate, cum de nu au fost vatamate? Cum? Intreaba postul sa-ti spuna. El o sa te lamureasca in legatura cu aceasta taina, pentru ca taina este, cu adevarat, ca trupurile sa fie date fiarelor salbatice sau focului si sa nu pateasca nimic. Vezi ce lupta peste fire si apoi ce biruinta peste fire? Adu-ti aminte mereu de puterea postului si primeste-l cu sufletul deschis, pentru ca este nebunie curata sa ne indepartam de el, atunci cand si de coltii leilor fereste, si de foc scapa, si pe diavoli ii indeparteaza, potolind vapaia patimilor, linistindu-ne gandul si aducanu-ne alte si alte binefaceri.
"Mi-e frica de post pentru ca strica si slabeste trupul", poate ai sa spui tu. Dar sa stii ca pe cat se strica materia omului, pe atat se innoieste sufletul sau (vezi 2 Cor.4,16). Pe de alta parte, daca vrei sa cercetezi bine lucrurile, vei vedea ca postul are grija de sanatatea trupului. Iar daca nu crezi cuvintele mele, intreaba-i pe doctori, sa-ti zica ei mai bine. Acestia spun ca sanatatea este mentinuta prin cumpoatare la mancare, pe cand lacomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul.
Asadar sa nu ne temem sa postim, caci postul ne scoate din multe rele. Mai vad oameni care inainte si dupa post se imbuiba cu hrana si cu bautura, pierzanda astfel folosul postului. Este ca si cum trupul nostru abia si-ar reveni dintr-o boala si cand ar da sa se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul si l-ar imbolnavi si mai tare. Ceva asemanator se intampla si cu sufletul nostru atunci cand inainte si dupa post nu suntem cumpatati.
Dar si cand postim, nu ajunge sa ne abtinem de la diferite mancaruri, ci trebuie sa postim si sufleteste. Exista primejdia ca tinand posturile randuite de Biserica, sa nu avem nici un folos. Din ce cauza? Pentru ca ne tinem departe de mancaruri, dar nu ne tinem departe de pacat; nu mancam carne, dar mancam sufletele celor saraci; nu ne imbatam cu vin, dar ne imbatam cu pofte trupesti; petrecem ziua in post, dar ne uitam la lucruri rusinoase. In felul acesta, pierdem folosul postului. De aceea, postul de mancare trebuie insotit de indepartarea de orice pacat, de rugaciune si de lupta duhovniceasca. Numai astfel vei aduce jertfa bineplacuta Domnului si vei avea mult folos.


Sfantul Ioan Gura de Aur

Ce trebuie sa faca un crestin ca sa mosteneasca Imparatia cerurilor


Ca ca primeasca mantuirea, crestinul trebuie sa faca urmatoarele:
1. Sa-L iubeasca pe Dumnezeu din tot sufletul sau si sa tina poruncile sfinte. De asemenea, sa-si iubeasca aproapele ca pe sine insusi. Domnul a spus: "Daca paziti poruncile Mele, veti ramane intru iubirea Mea" (Ioan 15,10). Si: "Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii"(Ioan13,35).
2. Sa-si smereasca sufletul dinaintea lui Dumnezeu, caci "duhul umilit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmii 50,18), si niciodata sa nu-si umileasca aproapele. Sa jeleasca pentru pacatele sale. Sa se intristeze pentru pacatele aproapelui sau. Sa se bucure atunci cand aproapele sau este fericit si sa nu-l invidieze pentru fericirea lui. Sa aiba rabdare fata de cei care ii sunt impotriva si sa-i sfatuiasca cu bunatate. Sa savarseasca mereu fapte bune, care contribuie la pastrarea curatiei sufletului sau.
3. Sa fie milos cu cei nefericiti. Sa slujeasca pacea cu toate puterile sale, asa cum vrea Domnul, ca sa fie numit fiu al lui Dumnezeu (Matei 5,9). Sa nu-si piarda cumpatul atunci cand este batjocorit sau nedreptatit si nici macar atunci cand urmeaza sa fie ucis in numele dreptatii lui Dumnezeu si al credintei Sale.
4. Sa lupte impotriva oricarei invataturi eretice si sa primeasca invatatura dreapta a Bisericii despre Dumnezeul Treimic.
5. Sa iubeasca adevarul si sa nu-si murdareasca nicand limba cu minciuni. Sa nu faca niciodata rau semenului sau.
6. Sa nu judece pe nimeni. Sa nu batjocoreasca pe nimeni niciodata. Sa nu faca nimic din cele pe care legea lui Dumnezeu le interzice.
7. Sa faca milostenie, macar din ce ii prisoseste.
8. Sa se roage pentru cei care ii blestema. Daca cineva il sileste sa mearga cu el o mila, el sa mearga doua (Matei 5,37).
9. Sa-l slaveasca pe Dumnezeu si sa se roage Lui cu evlavie.
10. Sa se gandeasca mereu la moarte, la judecata viitoare si la raspunsul pe care il va da pentru faptele sale. Sa se gandeasca tot timpul la pacatele sale, rugandu-L pe Dumnezeu sa i le ierte.
11. Sa savarseasca mereu fapte bune, fara sa se laude cu ele, ca fariseul.
12. Sa se fereasca de lacomie, de betie, de a jura, de a vorbi fara rost, de invidie, de neintelegeri, de rautate, de castigul necuvenit, de desfranare si, in general, de poftele necuviincioase.
13. Sa nu aiba nici o legatura cu magia, sa nu faca vraji si sa nu mearga niciodata la vrajitori si ghicitori. Sa se pastreze curat, ca sa fie vrednic de impartasirea cu Trupul lui Hristos.
14. Sa aiba grija de orfani, de vaduve si de straini. Sa dea ajutor celor care au nevoie. Sa dea cu imprumut fara dobanda celor care ii cer, caci tot ce are este de la Dumnezeu si apartine lui Dumnezeu.
15. Sa ii fie mila de dusmanii credintei, ca de niste orbi duhovniceste si sa se lupte din toata puterea pentru luminarea lor, dar sa fuga departe de cei care il pot duce si pe el la orbire.
16. Sa fie tot timpul bun, evlavios, curat la suflet si dedicat lui Dumnezeu, asa cum spune psalmul: "Vazut-am mai inainte pe Domnul inaintea mea pururi" (Psalmii 15,8).
17. Sa nu tina rautate in sufletul sau, ci sa-l ierte imediat pe cel ce i-a gresit, caci Domnul a spus: "De veti ierta oamenilor gresalele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc" (Matei 6,14).
18. Sa judece lucrurile cu dreptate si cu frica lui Dumnezeu. Sa nu judece pe nimeni si sa nu-si dispretuiasca aproapele pentru pacatele sale, pentru ca Domnul a spus: "Nu judecati, ca sa nu fiti judecati" (Matei 7,1).
19. Sa il certe cu dragoste pe aproapele sau, atunci cand greseste. Sa-l apere pe cel nedreptatit si pe cel slab. Sa-l ajute pe cel neputincios. Sa-l povatuiasca pe cel ratacit.
20. Sa citeasca din carti sfinte, sa asculte cuvantul lui Dumnezeu si sa poarte discutii de suflet folositoare.
21. Sa-si cinsteasca parintii si sa nu vorbeasca niciodata rau de ei.
22. Sa mearga la sfintele slujbe care se savarsesc in biserica. Sa nu se indoiasca de minunile pe care le face Dumnezeu in toate epocile.

Daca omul traieste astfel, avandu-L mereu in inima pe Hristos, va mosteni Imparatia cerurilor, care a fost pregatita pentru sfinti de la inceputul lumii si pe care nadajduim sa o mostenim cu totii, cu harul si cu iubirea de oameni a lui Hristos, Caruia I se cuvine slava si cinstea si inchinaciunea in vecii vecilor. Amin.


Antologie de ziceri apartinand Sfantului Ioan Gura de Aur, adunate de invatatul Teodor Dafnopatis, care a trait in Constantinopol in sec.al 10-lea.

duminică, 8 martie 2009

Cei 40 Mucenici.


Cei patruzeci de mucenici, deşi erau de obârşie din diferite locuri, făceau parte din aceeaşi ceată ostăşească. Ei au fost prinşi din pricina mărturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare. Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură, dar pietrele în loc să-i atingă pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Pe când se găseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndată ce a fost atins de căldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pază acolo însă a intrat laolaltă cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei.

Iar când s-a făcut ziuă, sfinţii care erau leşinaţi, de abia se mai vedeau suflând. Atunci li s-au frânt fluierele picioarelor şi au luat cununile muceniciei. Cât de plăcută s-a cunoscut a fi moartea pentru aceştia şi cât de dorită să fie îmbrăţişată se poate vedea şi din următoarea împrejurare. După zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vârstei mai tinere şi a puterii trupeşti mai sufla încă, a fost lăsat la o parte de tiran, socotind că acesta poate îl va îndupleca să-şi schimbe gândul. Dar mama lui, care în tot timpul cât mucenicii pătimiseră, rămăsese pe lângă el, văzând acum pe fiul ei, care era mai tânăr decât toţi ceilalţi, se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţă să-i insufle în cele din urmă teamă şi să se arate nevrednic de ceata şi de cinstea celorlalţi.

De aceea aceasta sta încremenită şi cu trupul şi cu privirea, uitându-se la el, în starea în care se găsea, dându-i curaj şi întinzându-şi mâinile, în cele din urmă şi zicând: Fiul meu preadulce, mai rabdă puţin, ca să ajungi cu adevărat şi fiu al Tatălui Celui din ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îţi stă ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nici o neplăcere, nici o durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă şi veselie, din care te vei împărtăşi împărăţind împreună cu Hristos şi vei fi rugător pe lângă Dânsul, pentru mine, mama ta.

După ce sfinţilor li s-au zdrobit fluierele picioarelor, ei şi-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu. Iar slujitorii tiranului aducând nişte căruţe şi încărcând în ele sfintele lor trupuri le-au pornit către ţărmul unui râu, care trecea prin apropiere. Şi văzând că tânărul acela, al cărui nume era Meliton, mai sufla încă, l-au lăsat să trăiască mai departe. Când mama lui a văzut însă că rămâne singur, a socotit cã lucrul acesta înseamnă ceva mai mult decât moartea ei şi a fiului ei. De aceea, neţinând seama că este femeie slabă şi înăbuşindu-şi în suflet toată durerea de mamă, a luat pe fiul ei pe umeri şi a pornit cu el după căruţele cu trupurile sfinţilor, întocmai ca o vitează, socotind că numai atunci fiul ei va trăi cu adevărat, când l-ar vedea şi pe el mort şi părăsit împreună cu ceilalţi.

Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat şi el duhul. Şi atunci mama simţindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult şi sufletul ei a săltat în chip plăcut de sfârşitul fiului ei. Şi ducând trupul neînsufleţit al iubitului ei fiu până la locul unde se găseau trupurile sfinţilor, l-a pus deasupra lor şi l-a numărat cu toate celelalte, pentru ca nici măcar trupul, al cărui suflet pornise să se înnumere laolaltă cu sufletele celorlalţi, să nu se deosebească de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrăjmaşului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii să poată lua moaştele lor, le-au aruncat în râu.

Dar acolo, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au strâns cu toate laolaltă într-o surpătură, de unde fiind scoase de mâinile creştinilor, ne-au fost dăruite nouă ca o bogăţie de neînstrăinat.

http://www.calendar-ortodox.ro/luna/martie/martie09.htm

marți, 3 martie 2009

Postul cel Mare


Postul mare, sau Postul Paştilor, este perioada de pregătire pentru Sfinţele Paşti, fiind asemănat adesea cu o călătorie duhovnicească către Săptămâna Patimilor şi Înviere. Este un timp liturgic, din cadrul Triodului, de mare nevoinţă sufletească şi trupească în care se îmbină cele două feluri de postire: postul ascetic şi postul total (a se vedea articolul Postul). Este numit "mare" pentru că este cel mai lung şi cel mai important dintre toate posturile.

Postul Mare este caracterizat prin renunţarea la multe alimente, intensificarea rugăciunilor publice şi particulare, îmbunătăţire personală şi multă generozitate cu cei aflaţi în nevoi. Este simbolul viu al întregii vieţii a unui om care se va împlini prin propria înviere după moartea în Hristos. Este o perioadă de înnoire duhovnicească, o perioadă a pocăinţei, a curăţirii inimii şi minţii, de reîntoarcere către poruncile Domnului şi către aproapele nostru

Alimentele cer nu sunt permise, tradiţional, sunt carnea şi produsele din lapte, peşte, vin şi ulei. (În unele tradiţii, doar uleiul de măsline nu este permis; în altele toate uleiurile vegetale sunt oprite.) Deoarece din punct de vedere canonic postul strict este oprit sâmbăta şi duminica, vinul şi uleiul sunt admise în aceste zile. Dacă sărbătoarea Buneivestiri cade în timpul Postului Mare, atunci peştele, vinul şi uleiul sunt permise în acea zi.

Pe lângă slujbele religioase descrise mai jos, se consideră necesar să se acorde o atenţie sporită de către credincioşii ortodocşi rugăciunilor de acasă adică mai multe şi mai dese decât de obicei. Părinţii considerau postul fără rugăciune ca fiind "postul demonilor" deoarece demonii nu mănâncă datorită naturii lor necorporale dar nici nu se roagă.

În Postul Mare, în zilele de peste săptămână (de luni până vineri), Biserica îndeamnă la ajunare până seara. De aceea ritualul de împărtăşanie din aceste zile a fost legat de vecernie, slujba care marchează încetarea ajunării. Acest ritual, destul de simplu la început, a fost înconjurat treptat de o solemnitate tot mai mare adăugându-i-se câteva elemente din rânduiala Sfintei Liturghii. Astfel s-a ajuns la constituirea Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite care a devenit unul din momentele de vârf ale Postului Mare prin frumuseţea sa deosebită şi solemnitatea sa. La această slujbă de seară, o parte din Trupul şi Sângele Mântuitorului de la slujba din ultima duminică sunt împărţite credincioşilor. Atribuită Sfântului Grigorie Dialogul, această slujbă nu a fost alcătuită de un singur autor ci este opera colectivă şi anonimă a Bisericii întregi.

Dacă "postul ascetic" reprezintă abţinerea de la anumite mâncăruri şi băuturi şi reducerea substanţială a regimului alimentar în vederea eliberării de sub stăpânirea poftelor trupului, "postul total" sau ajunarea este renunţarea totală la mâncare şi băutură pe o durată scurtă de timp (o zi sau două) fiind expresia stării de pregătire şi aşteptare. În acest sens ajunarea face parte întotdeauna din pregătirea pentru unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăşanie.
Se întâmplă multe lucruri foarte specifice, unice şi minunate, în aceste câteva săptămâni ale Postului Mare:

muzica din biserică se cântă pe tonuri mai triste şi mai tânguitoare
cântările şi imnele amintesc cu deosebire căderea noastră (dar şi putinţa de a ne ridica, cu ajutorul lui Dumnezeu) şi slăbiciunea firii noastre (dar, iarăşi, şi putinţa de a depăşi acestea cu harul lui Dumnezeu)
slujbele sunt mai lungi şi mai dese şi cuprind rugăciuni şi ritualuri unice, cum ar fi rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul sau Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite
veşmintele preoţilor şi odoarele în care este înveşmântată biserica sunt de culoare închisă (neagră sau violet/purpuriu închis, de obicei)
postul de bucate şi abstinenţă în viaţa sexuală, precum şi reducerea privitului la televizor (de exemplu), sunt o invitaţie de a investi, mai mult decât de obicei, energia noastră fizică în cele spirituale, prin transformarea şi transfigurarea ei (din dragostea fizică faţă de partener în dragostea spirituală către tot aproapele), prin milostenie (din banii ce ar trebui să ne rămână în plus de pe urma postului), prin lecturi din Biblie şi alte cărţi duhovniceşti (din timpul rămas prin faptul că ne uităm mai puţin le televizor, bunăoară) etc.
Toate acestea creează deci o întreagă atmosferă în viaţa noastră – tot aşa după cum dacă avem invitaţi acasă creăm atmosfera dorită punând o anumită muzică, aprinzând lumânări etc. –, atmosferă care să ne conducă la o stare sufletească pe care Biserica o consideră de mare folos: tristeţea radioasă (sau "strălucitoare", sau "luminoasă").

Sintagma aceasta – tristeţe radioasă (strălucitoare/luminoasă) – simplă şi frumoasă şi profundă în acelaşi timp: ea spune că, pe de o parte, suntem trişti, pentru că vedem toată slăbiciunea noastră, deasa noastră aplecare către rău, păcătoşenia noastră; pe de altă parte, însă, ştim că Dumnezeul nostru este Iubire şi că este un Dumnezeu înţelegător, milostiv şi iubitor de oameni, care vrea mântuirea, iar nu pierzarea noastră, şi care pentru asta S-a făcut om şi a pătimit pentru noi, şi încă pătimeşte, pentru fiecare dintre noi, până la sfârşitul timpurilor. Şi asta ne dă nădejde, asta transfigurează tristeţea noastră, o penetrează de lumina Domnului, cu Care împreună-călătorim pe calea spre înviere.
Ca şi în Apus, Postul Paştelui ţine patruzeci de zile, cu precizarea că în Răsărit sunt numărate şi duminicile. Începe în mod oficial luni, cu şapte săptămâni înaintea Paştilor, după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (numită şi Duminica lăsatului sec de brânză) şi se termină în seara Sâmbetei lui Lazăr, ziua de dinaintea Duminicii Floriilor - Intrarea Domnului în Ierusalim. Cu toate acestea, postul continuă şi în săptămâna următoare, numită şi Săptămâna Patimilor, Săptămâna Mare sau Săptămâna Sfântă până la Sfintele Paşti. Parcursul acestuia este după cum urmează:

începe luni după Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (numită şi Duminica lăsatului sec de brânză);
1. Duminica Ortodoxiei (Ioan 1,43-51),
2. Duminica Sfântului Grigorie Palama;
3. Duminica Sfintei Cruci;
4. Duminica Sfântului Ioan Scărarul şi
5. Duminica Sfintei Maria Egipteanca.
După Duminica lăsatului sec de carne, carnea este oprită de la consum. După Duminica lăsatului sec de brânză sunt oprite lactatele şi începe postirea strictă a Postului Mare. În această perioadă, citirile zilnice sunt din Vechiul Testament, cu precădere din Geneză, Proverbe şi Isaia. Postul Mare este urmat de Săptămâna Patimilor, care începe cu Duminica Floriilor şi care precede Paştile.


http://ro.orthodoxwiki.org/Postul_mare

duminică, 1 martie 2009

Duminica lasatului de sec de branza - A izgonirii lui Adam din Rai


Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (fragment) - Sf. Nicolae Velimirovici

Dar aceste cuvinte ale lui Hristos: "unge capul tău şi faţa ta o spală" rostite atât de hotărât, au înţelesul lor lăuntric profund. Deoarece, dacă Domnul S-ar fi gândit numai la capul cel trupesc şi la faţa cea trupească, cu siguranţă că El nu ne-ar fi poruncit să ne ungem capul şi să ne spălăm faţa atunci când postim. El ar fi spus că este un lucru de mică importanţă şi lipsit de sens, unde se amestecă roadele postirii, să-ţi ungi sau să nu-ţi ungi capul, să-ţi speli sau să nu-ţi speli faţa.

Este limpede faptul că, în adâncul acestor cuvinte se ascunde un înţeles tainic. De altfel, cel care înţelege această poruncă a lui Hristos sub înfăţişarea ei de suprafaţă şi începe, mai ales atunci când posteşte, să-şi ungă capul şi să-şi spele faţa, va cădea în chipul celălalt al făţărniciei. El va pune iarăsi în privelişte, înaintea oamenilor postirea sa, însă într-un chip diferit. Dar Domnul tocmai aceasta a căutat să ne înveţe în chip lămurit, ca să nu facem.

Atunci, nu mai există nici o îndoială că această poruncă şi are înţelesul său lăuntric.

Care este acela? Este asemenea celui pe care l-a dat Apostolul Pavel tăierii împrejur, întregind tăierea împrejur a inimii ca mijloc mântuitor, şi socontind că înfăţişarea de la suprafaţă a tăierii împrejur ca nefiind mai importantă ca nesăvârşirea acestei tăieri (Galateni 6:15; Romani 2:29).

Atunci, "unge capul tău" înseamnă: unge mintea ta cu Duhul Sfânt. Fiindcă "capul" semnifică "mintea" şi întregul suflet, şi uleiul înmiresmat cu care se unge capul semnifică Duhul Sfânt. Şi aceasta înseamnă: posteşte de toate gândurile cele rele şi înfrânează-te de la toate cuvintele neruşinate şi fără de folos. Dimpotrivă: umple-ţi mintea cu gândurile lui Dumnezeu, ale lucrurilor Sale sfinte, ale curăţiei, ale credinţei şi dragostei şi cu toate cele ce sunt vrednice de Duhul Sfânt. Fă la fel şi cu limba ta - pentru că vorbirea şi mintea una sunt - fie că te înfrânezi în întregime de la vorbire, ori, dacă vorbeşti, spune numai ceea ce este spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletului. Fă la fel şi cu inima ta: posteşte de toată ura şi de tot răul, zavistia şi mândria, hula împotriva lui Dumnezeu şi a omului, de orice păcat şi poftire păcătoasă, patimă şi dorinţă - înfrânează-te de la toate astea şi lasă Duhul Sfânt liber, ca să semene în inima ta fiecare fel de plantă sfântă şi bine-plăcută lui Dumnezeu, floare cerească. Fă la fel cu voia sufletului tău: posteşte de la fiecare scop păcătos şi de la fapta păcătoasă, înfrânează-te de la tot răul şi lasă Duhul Sfânt liber, ca să ungă sufleul tău învârtoşat, cu uleiul înmiresmat al lui, să-i vindece rănile şi să-l întoarcă înspre Dumnezeu, să-l îndemne către lucrările cele bune şi să-l umple cu setea pentru fiecare bună lucrare care se află în Dumnezeu.

Acesta este înţelesul cuvintelor: "unge capul tău". Altfel spus: înfrânează şi stăpâneşte omul tău lăuntric, care este de cea mai mare însemnătate, opreşte-l de la fiecare rău şi îndeamnă-l către tot ceea ce este bun.

Ce înţeles au cuvintele: "şi spală faţa ta"? Faţa semnifică omul pe dinafară, omul trupesc, simţitor - trupul omului. Sufletul se arată lumii acesteia, prin mijlocirea trupului. Pentru Dumnezeu, sufletul este faţa omului, dar pentru lume, sufletul este trupul omului. Prin simţirile şi mădularele trupului arătăm lumii ce gândim, ce simţim şi ce vrem. Limba transmite gândurile minţii, ochii arată simţămintele inimii şi picioarele duc la bun sfârşit scopul sufletului.

"Spală faţa ta" înseamnă: curăţeşte-ţi trupul tău de săvârşirea oricărui păcat, oricărei necurăţii şi oricărui rău. Înfrânează-ţi simţurile de la tot ceea ce este de prisos şi primejdios; păzeşte-ţi ochii ca să nu zăbovească prin amestecările acestei lumi; păzeşte-ţi urechile de la toate cele care nu slujesc mântuirii sufletului; păzeşte-ţi nasul, pentru ca sufletul tău să nu inspire mirosul acestei lumi, care degrabă se schimbă în duhoare; înfrânează-ţi limba şi stomacul de poftirea de multă mâncare şi băutură; înfrânează-ţi întregul tău trup, ca să nu se facă peste măsură de delicat, şi să nu-ţi ceară mai mult decât îi are nevoie pentru vieţuire. Pe l

ângă toate acestea, înfrânează-ţi mâinile, ca să nu bată şi să nu chinuiască oamenii şi animalele; înfrânează-ţi picioarele ca să nu te ducă în păcat, să nu te ducă la petreceri prosteşti, la distracţii fără de Dumnezeu, la lupte şi furturi. Şi, împotriva tuturor acestora, fă din trupul tău o adevărată biserică pentru sufletul tău; nu fă din el o cârciumă de la marginea drumului, unde se adună tâlharii ca să-şi împartă prada şi să-şi facă planuri pentru noi atacuri, ci biserică a Dumnezeului Celui viu.

Acesta este înţelesul cuvintelor: "şi spală faţa ta". Aceasta este postirea care duce la mântuire. Acesta este postul pe care îl propovăduieşte Hristos, post fără făţărnicie, post care scoate duhurile cele rele, şi aduce omului biruinţă slăvită şi roade bogate, atât în această viaţă, cât şi în cea următoare.

Este important să observăm aici, că Hristos vorbeşte mai întâi despre cap şi apoi despre faţă - mai întâi despre suflet şi apoi despre trup. Făţarnicii posteau numai în trup şi arătau oamenilor postirea lor prin mijloace trupeşti. În contrast cu aceasta, Hristos aşează postirea lăuntrică pe primul loc şi apoi postirea din afară, trupească, nu pentru a socoti postirea trupească mai neînsemnată - căci El Însuşi obişnuieşte să postească trupeşte - dar să începem cu începutul: mai întâi se curăţeşte izvorul şi apoi râul; mai întâi se curăţeşte sufletul şi apoi oglinda sufletului. Omul trebuie mai întâi să se străduiască să facă postirea în minte, inimă şi în voia lui, şi apoi să întregească postul cu bunăvoire şi bucurie în trupul său, aşa cum pictorul face mai întâi priveliştea în sufletul său şi apoi degrabă şi cu veselie, zugrăveşte priveliştea cu mâna. Aşadar, postirea trupească trebuie să fie cu veselie şi nu cu tristeţe. De aceea Domnul foloseşte cuvintele "unge" şi "spală"; pentru că, aşa cum acestea aduc bună plăcere şi bucurie omului celui trupesc, tot aşa postirea - atât a sufletului, cât şi a trupului - trebuie să aducă veselie şi bucurie sufletului omului.

http://www.credo.ro/predica-despre-post-Sfantul-Nicolae-Velimirovici.php


RUGACIUNE
Tatal nostru cel din ceruri, iarta-ne noua greselile noastre, caci si noi iertam din toata inima pe gresitii nostri! Intoarce-ne la Tine pe caile Tale cele sfinte! Ajuta-ne cu Harul Tau, sa punem inceput bun din clipa aceasta a vietuirii noastre, sa ne putem lasa de toate obiceiurile cele rele, de vorbele cele proaste, ca sa-Ti urmam Tie in toate zilele vietii noastre, Doamne! Iar atunci cand vei veni pe norii cerului, sa ne duci si pe noi din Babilonul faradelegilor, in Tara Ta cea Sfanta, Noul Ierusalim, raiul pe care l-au pierdut Adam si Eva, fericirea cea vesnica, unde esti Tu Imparat si sa fim cu Tine acolo in vecii vecilor! Amin!