Cuvinte vii

"Nu te increde prea mult mintii tale; gandirea trebuie rafinata prin suferinta, caci altfel nu va rezista incercarii acestor vremuri crude."

O rugaciune foarte frumoasa.

"Doamne, da-mi puterea sa primesc cu sufletul linistit tot ce-mi va aduce ziua de maine. Da-mi puterea sa ma las cu totul in voia Ta cea sfanta si in fiecare clipa stai in preajma mea si intareste-ma!

Orice veste va aduce ziua de maine, buna sau rea, invata-ma sa o primesc cu inima impacata si cu credinta neclintita ca voia Ta sta asupra tuturora!

Fie ca tot ce fac si tot ce spun, voia Ta sa-mi stapaneasca cugetul si simtirea iar cand asupra mea vor veni imprejurari neasteptate, ajuta-ma sa le implinesc dupa voia Ta!

Da-mi putere sa lucrez cu tarie si cu intelepciune fara sa stanjenesc sau sa amarasc pe aproapele meu!

Ajuta-ma Doamne, sa pot duce povara zilei de maine cu toate cate le va aduce ea!

Struneste-mi vointa si invata-ma sa ma rog, sa sper, sa cred, sa indur, sa iubesc si sa iert!

Iar cand ma rog Tie fie ca Tu Insuti sa Fii cel care se roaga in mine!"

Rugaciunea sf.Efrem Sirul care se rosteste in Sfantul si Marele Post

Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie.

Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei daruieste-mi-l mie, sluga Ta. Asa, Doamne Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad greselile mele si sä nu osandesc pe fratele meu. Ca binecuvantat esti Tu in vecii vecilor. Amin.

Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi Duminicile), căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor săvârşite de obicei în timpul Postului Mare.

La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunând: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!” întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o „verificare” pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu.

După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie.

OCAZIILE MARUNTE

"Nimeni sã nu treacã pe lângã ocaziile mãrunte pentru a cãuta o lucrare mai mare. Ai putea sã înfãptuiesti bine mica lucrare, dar sã esuezi teribil încercând s-o faci pe cea mare si sã te descurajezi. Fãcând cu hotãrâre ceea ce gãsesti de fãcut, vei dezvolta aptitudini pentru o lucrare mai mare. Dispretuind ocaziile zilnice, neglijând lucrurile mãrunte aflate la îndemânã, multi ajung ofiliti si neroditori.

Sã nu depindeti de ajutorul omenesc. Priviti dincolo de fiintele umane, cãtre Acela hotãrât de Dumnezeu sã poarte durerile noastre, sã ducã suferintele noastre si sã îngrijeascã de nevoile noastre. Dându-I crezare lui Dumnezeu, începeti oriunde gãsiti o lucrare de fãcut si înaintati cu credintã nestrãmutatã. Credinta în prezenta lui Hristos este cea care dã tãrie si statornicie. Lucrati în mod dezinteresat, dându-vã toatã osteneala, cu o energie mereu crescândã.

Iisus a rãspuns: "Tu zici: 'Dacã poti!'... Toate lucrurile sunt cu putintã celui ce crede!" (Marcu 9,23)

În câmpurile unde conditiile sunt atât de neplãcute si descurajante, încât multi nu doresc sã meargã acolo, s-au produs schimbãri remarcabile prin eforturile lucrãtorilor jertfitori de sine. Ei au trudit cu rãbdare si perseverentã, fãrã a se bizui pe puterea omeneascã, ci pe Dumnezeu, iar harul Sãu i-a sustinut. Binele care a fost astfel înfãptuit nu va fi cunoscut niciodatã în aceastã lume, însã, în lumea mãreatã ce va urma, vor fi vãzute rezultate binecuvântate."


Divina vindecare - Ellen G.White

PACATOSUL ARE NEVOIE DE DUMNEZEU

La început, omul a fost înzestrat cu puteri nobile şi cu o minte bine echilibrată. Ca fiinţă, el era desăvârşit şi în deplină armonie cu Dumnezeu. Gândurile lui erau curate, iar scopurile sale, sfinte. Dar prin neascultare, puterile sale au ajuns pervertite, iar egoismul a luat locul iubirii. Prin păcat, el a ajuns atât de slab, încât îi era imposibil, în propria sa putere, să reziste puterii răului. El a devenit rob al lui Satana şi ar fi rămas astfel pentru totdeauna, dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit în mod special. A fost scopul ispititorului de a zădărnici planul divin prin crearea omului şi a umple pământul cu vaiet şi pustiire ca apoi, arătând spre toate aceste rele, să le prezinte ca fiind rezultatul faptului că Dumnezeu a creat pe om.
În starea sa de nevinovăţie, omul trăia într-o fericită comuniune cu El, "în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei" (Coloseni 2,3). Dar după păcătuirea sa, el n-a mai putut găsi deloc bucurie în sfinţenie şi, ca urmare, a căutat să se ascundă de prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta este încă starea inimii nerenăscute. O astfel de inimă nu este în armonie cu Dumnezeu, şi, deci, nu găseşte nici o bucurie în comuniunea cu El. Păcătosul nu poate fi fericit în prezenţa lui Dumnezeu şi de aceea va ocoli, se va retrage din compania fiinţelor sfinte. Dacă i s-ar îngădui să intre în ceruri, aceasta n-ar fi o bucurie pentru el. Spiritul iubirii neegoiste care domneşte acolo : fiecare inimă răspunzând inimii iubirii infinite : n-ar trezi nici un ecou în sufletul său. Gândurile, interesele şi motivele sale ar fi străine de cele ce determină acţiunile fiinţelor fără păcat care locuiesc acolo. El ar constitui o notă discordantă în armonia cerului. Pentru el, cerul ar fi un loc de tortură şi ar dori să se ascundă de Acela care este lumina şi centrul bucuriei cerului. Nu este deci o hotărâre arbitrară din partea lui Dumnezeu aceea de a exclude pe cei răi din ceruri, căci propria lor nevrednicie face imposibilă prezenţa lor acolo. Pentru ei, slava lui Dumnezeu ar fi un foc mistuitor. Ei ar prefera nimicirea numai ca să poată fi ascunşi de faţa Celui care a murit ca să-i răscumpere.
Este imposibil să scăpăm prin noi înşine, din prăpastia păcatului în care ne-am afundat. Inimile noastre sunt rele şi nu le putem schimba. "Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul" (Iov 14,4). Căci "umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună" (Romani 8,7). Educaţia, cultura, exercitarea voinţei, eforturile omeneşti : toate acestea au sfera lor de acţiune, dar aici ele sunt cu totul fără putere. Ele pot produce o corectă comportare exterioară, dar nu pot schimba inima; ele nu pot curăţi izvoarele vieţii. Trebuie să existe o putere care să lucreze dinăuntru, o nouă viaţă de sus, mai înainte ca oamenii să poată fi schimbaţi de la păcat la sfinţenie. Această putere este Hristos. Numai harul Său poate să învioreze puterile fără viaţă ale sufletului şi să-l atragă spre Dumnezeu, spre sfinţire.
Mântuitorul spunea: "Dacă un om nu se naşte din nou", adică dacă el nu primeşte o inimă nouă, dorinţe noi, scopuri şi motive noi, care să ducă la o viaţă nouă, el "nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan 3,3). Ideea că este necesară numai o dezvoltare a calităţilor bune care există de la natură în om este o fatală înşelăciune. "Căci omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte" (1 Corinteni 2,14). "Nu te mira că ţi-am zis: 'Trebuie să vă naşteţi din nou' " (Ioan 3,7). Despre Domnul Hristos este scris: "În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor" (Ioan 1,4). El era singurul "Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi" (Fapte 4,12).
Nu este suficient să-ţi dai seama de bunătatea plină de iubire a lui Dumnezeu, să vezi bunăvoinţa Lui şi duioşia părintească a caracterului Său. Nu este de ajuns să discerni înţelepciunea şi dreptatea legii Sale, să vezi că ea este întemeiată pe principiul veşnic al iubirii. Apostolul Pavel a văzut toate acestea când a exclamat: " mărturisesc prin aceasta că Legea este bună". "Aşa că Legea, negreşit este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună". Dar el a adăugat în amărăciunea şi disperarea sufletului său: "dar eu sunt pământesc, vândut rob al păcatului" (Romani 7,16. 12. 14). El tânjea după curăţirea şi neprihănirea pe care era neputincios să le dobândească prin sine însuşi şi aceasta l-a făcut să strige: "O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?" (Romani 7,24). Acesta este strigătul care a izbucnit din inimile împovărate ale oamenilor din toate ţările şi din toate veacurile. Nu este decât un singur răspuns pentru toţi: "Iată mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii" (Ioan 1,29).
Multe sunt simbolurile, pildele prin care Duhul lui Dumnezeu a căutat să ilustreze acest adevăr şi să-l facă clar sufletelor care tânjesc să fie eliberate de povara vinovăţiei. Când, după ce a păcătuit înşelând pe Esau, Iacob a fugit din casa tatălui său, el se simţea apăsat de greutatea vinovăţiei sale. Singur şi fugar cum era, despărţit de tot ceea ce făcea ca viaţa să aibă valoare, să-i fie dragă, singurul gând care, mai presus de toate celelalte apăsa asupra sufletului său a fost temerea ca nu cumva păcatul său să-l fi despărţit de Dumnezeu, fiind părăsit de Providenţă. În amărăciunea sa, el s-a culcat să se odihnească pe pământul gol, având în jurul său numai dealurile singuratice, iar deasupra, strălucirea cerului acoperit de stele. Pe când dormea, o lumină stranie i-a apărut în vis. Şi iată, de pe pământul pe care se odihnea o uriaşă scară părea că se înalţă chiar până la porţile cerului, şi pe ea îngerii lui Dumnezeu coborau şi urcau, în timp ce de sus, din slava cerului, o voce divină s-a auzit rostind o solie de mângâiere şi speranţă. Astfel s-a făcut cunoscut lui Iacob ceea ce răspundea nevoii şi dorinţei sufletului său : un Mântuitor. Cu bucurie şi recunoştinţă a văzut descoperindu-i-se o cale prin care el, un păcătos, putea fi readus în comuniune cu Dumnezeu. Scara tainică din visul său reprezenta pe Domnul Hristos, singurul mijloc de comunicare dintre Dumnezeu şi om.
Acesta este acelaşi tablou la care Domnul Hristos S-a referit în convorbirea Sa cu Natanael, atunci când a spus: "Veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului" (Ioan 1,51). Prin căderea sa în păcat, omul s-a înstrăinat de Dumnezeu, iar pământul a fost despărţit de cer. Peste prăpastia aceasta despărţitoare nu poate exista nici un mijloc de comunicare. Dar prin Domnul Hristos pământul este iarăşi pus în legătură cu cerul. Prin meritele Sale, Domnul Hristos a făcut un pod de legătură peste prăpastia făcută de păcat, astfel încât îngerii slujitori să intre din nou în relaţie cu oamenii. Domnul Hristos este Acela care leagă pe omul căzut, în slăbiciunea şi neputinţa sa, de Izvorul puterii infinite.
Zadarnice sunt visurile oamenilor spre progres, în zadar sunt toate silinţele pentru înălţarea omenirii, atâta timp cât aceştia neglijează singura sursă a speranţei şi ajutorului neamului omenesc căzut în păcat. Căci "orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor" (Iacob 1,17). Fără Dumnezeu nu există un caracter creştin desăvârşit. Iar singura cale spre Dumnezeu este Domnul Hristos. El spune: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine" (Ioan 14,6).
Inima iubirii divine tânjeşte după copiii Săi de pe pământ cu o putere mai tare decât moartea. Dând pe Fiul Său pentru noi, El ne-a dăruit totul în acest unic dar. Viaţa, moartea şi lucrarea de mijlocire a Mântuitorului, lucrarea îngerilor în favoarea noastră şi suspinurile negrăite ale Duhului Sfânt şi, mai presus de toate, Tatăl lucrând totul prin toţi, interesul necontenit al fiinţelor cereşti : toate acestea sunt puse în slujba mântuirii oamenilor.
Să contemplăm deci sacrificiul uimitor adus pentru noi. Să căutăm să înţelegem şi să apreciem activitatea şi energia pe care cerul le depune pentru câştigarea celor pierduţi şi aducerea lor înapoi în casa Tatălui. Motive mai bune şi mijloace mai puternice decât cele folosite nu s-ar putea pune niciodată în acţiune; răsplata cea peste măsură de mare pentru împlinirea în dreptate a datoriei, bucuria cerului, societatea îngerilor, comuniunea şi iubirea lui Dumnezeu şi a Fiului Său, înălţarea şi dezvoltarea tuturor facultăţilor noastre de-a lungul tuturor veacurilor : nu sunt toate acestea puternice stimulente şi încurajări care să ne determine să aducem Creatorului şi Răscumpărătorului nostru o slujire pornită dintr-o inimă plină de iubire?
Pe de altă parte, judecăţile lui Dumnezeu rostite împotriva păcatului, o răsplată inevitabilă, degradarea caracterului nostru şi răsplătirea finală sunt prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu spre a ne avertiza împotriva primejdiei de a sluji lui Satana.
Să nu ţinem seama oare de bunătatea lui Dumnezeu? Ce ar fi putut face El mai mult? Să ne aşezăm deci într-o bună şi dreaptă legătură cu El, care ne-a iubit şi ne iubeşte cu o dragoste uimitoare. Să ne folosim deci cât mai mult de mijloacele harului care ne-au fost puse la dispoziţie pentru ca să fim transformaţi până la deplina asemănare cu El şi pentru a fi readuşi în tovărăşia îngerilor slujitori, în armonie şi comuniune cu Tatăl şi cu Fiul


"Calea catre Hristos", Ellen G.White

SUNT IERTAT DACA IERT.

Mi-a placut foarte mult acest articol, il consider esential, ti se iarta daca ierti! Asa este, si acum este momentul sa ne dam seama daca suntem suparati pe cineva, pe aproapele nostru, sa ne cerem iertare, sa ne impacam, sa iertam!



"Biserica este locul in care omul nu trebuie sa intre, daca a lipsit pe cineva de iertare. Iata ce ne spune Evanghelistul Matei: „Cand aduci darul tau la altar, si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva asupra ta, lasa darul tau inaintea altarului si mergi de te impaca mai intai cu fratele tau; apoi, venind, adu darul tau” (Mat. 5, 23-24).

Ceea ce-i lipseste omului din zilele noastre, este constiinta prezentei. El nu mai constientizeaza unde se afla. Crede ca a fi in Biserica este tot una cu a fi in orice alt loc. In realitate, el este aici pentru a se impartasi cu Trupul si Sangele Domnului. Insa, nimeni nu trebuie sa se impartaseasca daca nu este impacat cu ceilalti. Desigur, el isi poate minti duhovnicul, pentru se impartasi. In acest caz, imi vin in minte cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur: "precum hrana cea trupeasca, intrand intr-un stomac bolnav, mai mult sporeste boala, asa hrana cea sufleteasca, gustandu-se cu nevrednicie, mai mult mareste raspunderea si osanda”.

Pentru ca omul s-a obisnuit sa intre in Biserica si atunci cand nu daruieste iertare, s-a obisnuit si cu a sta pe loc, atunci cand preotul spune: "Cu frica, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati”(chemarea spre impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului).

Cel ce s-a impartasit cu adevarat, nu va spune niciodata "te iert, dar nu te uit”. Un om impartasit nu mai are retineri in a acorda pe deplin iertarea. Luand in sine Iubirea, are putere sa iubeasa. Celui ce-i face rau, ii raspunde cu bine, si paradoxal, crede ca n-a facut pentru aproapele tot binele pe care putea sa-l faca.

Tinand dusmanie impotriva aproapelui, nu mai suntem constienti ca atunci cand rostim: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri", ne rugam in felul urmator: "Doamne, eu raman pentru totdeauna dusmanul aproapelui meu, fii si Tu totdeauna dusmanul meu".

Este trist ca notiunea de iertare s-a diversificat, ca o intelege fiecare dupa cum vrea. Daca Scriptura ne spune sa iertam de saptezeci de ori cate sapte, nu inseamna ca daca am iertat de patru sute nouazeci de ori e cazul sa incetam a ierta. Si ar mai fi ceva, sa iertam asa cum iarta Dumnezeu" (crestinortodox.ro)

POSTUL CEL MARE

A inceput Marele Post al Pastelui, o perioada de multe incercari, incercari de a deveni mai buni, mai iubitori cu aproapele nostru, incercare de a ne scutura de pacate camasa cea alba daruita la Botez, de a o albi sa straluceasca si a o netezi frumos, si aceasta printr-o spovedanie sincera si completa!
Simt nevoia, in aceste zile de mai multa rugaciune, de cuvantul Lui Dumnezeu prezent mai mult in viata mea! Voi incerca sa scriu aici file citite de mine, care mi-au placut dar si altele noi spre a le citi si reciti.
Am citit o carte care mi-a placut f mult chiar daca la inceput am avut oarecare suspiciune fiind scrisa de o autoare straina. Se numeste "Calea catre Hristos" de Ellen G.White. Din aceasta carte voi extrage cateva titluri iar cei care vor citi aici as vrea sa comenteze ce parere au.

IUBIREA LUI DUMNEZEU FATA DE OM


"Natura şi revelaţia mărturisesc deopotrivă despre dragostea lui Dumnezeu. Tatăl nostru ceresc este izvorul vieţii, al înţelepciunii şi bucuriei. Priviţi la lucrurile minunate şi frumoase din natură! Gândiţi-vă la minunata lor adaptare nu numai la nevoile şi fericirea omului, ci ale tuturor creaturilor! Lumina soarelui şi ploaia care înveselesc şi reîmprospătează pământul, dealurile, mările şi câmpiile, toate ne vorbesc despre Iubirea Creatorului. Dumnezeu este Acela care are grijă de nevoile zilnice ale tuturor făpturilor Sale. În cuvinte frumoase psalmistul spune:
"Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, şi Tu le dai hrana la vreme. Îţi deschizi mâna, şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă". Psalmul 145,15.16.
Dumnezeu a făcut pe om în mod desăvârşit sfânt şi fericit; pământul, aşa minunat cum a ieşit din mâna Creatorului, nu purta nici o urmă de decădere sau umbră de blestem. Călcarea legii lui Dumnezeu : legea iubirii : aceasta a adus nenorocire şi moarte. Şi totuşi, în mijlocul suferinţelor care sunt un rezultat al păcatului este descoperită dragostea lui Dumnezeu. Este scris că Dumnezeu a blestemat pământul din cauza omului (Geneza 3,17). Spinii şi pălămida : dificultăţile şi încercările care au făcut ca viaţa lui să fie plină de trudă şi grijă : au fost rânduite însă spre binele său, ca o parte a disciplinei necesare în planul lui Dumnezeu pentru ridicarea păcătosului din ruina şi degradarea aduse de păcat. Lumea, deşi decăzută, nu este toată numai necaz şi mizerie. Chiar în natură se află solii de nădejde şi mângâiere. Scaieţii sunt plini de flori iar spinii sunt acoperiţi cu trandafiri.
"Dumnezeu este iubire" este scris pe fiecare boboc de floare ce stă să se deschidă, pe fiecare fir de iarbă ce se ridică. Păsărelele încântătoare care fac să răsune aerul cu trilurile lor înveselitoare, florile atât de delicat colorate care în desăvârşirea lor îşi răspândesc parfumul, copacii falnici ai pădurii cu bogatul lor frunziş de un verde viu : toate mărturisesc despre grija părintească şi iubitoare a Dumnezeului nostru şi despre dorinţa Sa de a face fericiţi pe copiii Săi.
Cuvântul lui Dumnezeu descoperă caracterul Său. El însuşi a făcut şi face cunoscut iubirea şi mila Sa infinită. Când Moise s-a rugat: "Arată-mi slava Ta", Domnul a răspuns: "Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumuseţea Mea" (Exod 33,18.19). Aceasta este slava Sa. Domnul a trecut pe dinaintea lui Moise "şi a strigat: 'Domnul Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până la mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul'". (Exod 34,6.7). "El este milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate", pentru că "Îi place îndurarea". (Iona 4,2; Mica 7,18).
Dumnezeu a legat inimile noastre de El prin nenumărate dovezi ale iubirii Sale din ceruri şi de pe pământ. El a căutat să ni Se descopere prin lucrurile din natură şi prin cele mai profunde şi gingaşe legături omeneşti pe care inimile noastre le pot cunoaşte. Totuşi, toate acestea nu oglindesc decât imperfect Iubirea Sa. Cu toate aceste dovezi evidente, vrăjmaşul a tot binele a orbit mintea oamenilor, aşa încât ei privesc spre Dumnezeu cu teamă, închipuindu-şi-L ca fiind sever şi neiertător. Satana a determinat pe oameni să considere pe Dumnezeu ca fiind o fiinţă al cărei atribut principal este judecata severă, unul care este un judecător aspru, un creditor brutal şi neînduplecat. El a înfăţişat pe Creator ca pe unul care pândeşte cu multă atenţie ca să poată observa greşelile şi păcatele oamenilor şi să poată aduce asupra lor judecăţile cerului. Însă pentru a îndepărta această umbră întunecată şi pentru a descoperi lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, Domnul Isus a venit să trăiască printre oameni.
Fiul lui Dumnezeu a venit din ceruri ca să ne descopere pe Tatăl. "Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1,18). "Nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere" (Matei 11,27). Când unul dintre ucenici I-a adresat rugămintea: "Doamne, arată-ne pe Tatăl", Domnul Hristos i-a răspuns: "De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut Filipe? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: 'Arată-ne pe Tatăl'?" (Ioan 14,8,9).
Descriind scopul misiunii Sale aici, pe pământ, Domnul Hristos spunea: "Dumnezeu M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii 'să dau drumul celor apăsaţi'" (Luca 4,18). Aceasta a fost lucrarea Sa. El umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul. Erau sate întregi unde în nici o casă nu se mai auzea vreun geamăt datorat bolii, pentru că Domnul Hristos trecuse prin ele şi vindecase toate suferinţele. Lucrarea Sa dădea mărturie despre misiunea Sa divină. Dragostea, mila şi compasiunea erau manifestate în fiecare act al vieţii Sale, inima Sa se deschidea cu multă simpatie fiilor oamenilor. El a luat asupra Sa natura omenească, pentru ca în acest fel să poată satisface mai bine nevoile omului. Oamenii cei mai săraci şi cei mai umili nu se temeau să se apropie de El. Chiar şi copilaşii erau atraşi de El. Aceştia simţeau o plăcere deosebită să stea pe genunchii Săi şi să privească faţa Sa expresivă, blândă şi iubitoare.
Domnul Hristos nu ascundea adevărul, dar totdeauna îl rostea cu iubire. În legăturile Sale cu oamenii, El dădea pe faţă cel mai atent tact şi o atenţie profundă şi plină de bunătate. El n-a fost niciodată nepoliticos şi n-a rostit nici un cuvânt aspru, nefolositor. N-a pricinuit niciodată unui suflet sensibil o durere inutilă. Domnul Hristos nu critica slăbiciunea omenească. El a rostit adevărul, dar totdeauna l-a rostit cu iubire. A denunţat făţărnicia, necredinţa şi nedreptatea, dar lacrimile se simţeau în vocea Lui atunci când rostea mustrările Sale tăioase. El a plâns pentru Ierusalim, cetatea pe care o iubea, dar care a refuzat să-L primească pe El, care este calea, adevărul şi viaţa. Ei L-au lepădat pe El, Mântuitorul, dar Domnul le arăta o blândeţe plină de compasiune. Viaţa Sa a fost o viaţă de renunţare de sine şi de o atentă purtare de grijă pentru alţii. Orice suflet era preţios înaintea Sa. În timp ce Se purta întotdeauna cu demnitate divină, El Se pleca cu gingăşie spre fiecare membru al familiei lui Dumnezeu. Vedea în toţi oamenii suflete căzute în păcat, pentru mântuirea cărora El venise. Acesta este caracterul Domnului Hristos, aşa cum este descoperit în viaţa Sa.
Acesta este caracterul lui Dumnezeu, căci din inima Tatălui se revarsă asupra fiilor oamenilor torentele milei divine manifestate în Isus Hristos. Mântuitorul cel iubitor şi milostiv era Dumnezeu "arătat în trup" (1 Timotei 3,16).
Domnul Hristos a trăit, a suferit şi a murit pentru răscumpărarea noastră. El a devenit "om al durerii", pentru ca noi să putem fi părtaşi de bucuria veşnică. Domnul Dumnezeu a îngăduit ca Fiul Său iubit, plin de har şi adevăr să vină dintr-o lume de nedescrisă slavă într-o lume mânjită şi poluată de păcat şi întunecată de umbra morţii şi blestemului. El I-a îngăduit să părăsească sânul iubirii Sale şi adorarea îngerilor spre a suferi ruşinea, insulta, umilinţa, ura şi moartea. "Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi" (Isaia 53,5). Priviţi-L în pustie, în Ghetsemani, pe cruce! Fiul fără prihană al lui Dumnezeu a luat asupra Sa povara păcatului. El, care era una cu Dumnezeu Tatăl, a ajuns să simtă în sufletul Său teribila despărţire pe care păcatul o aduce între Dumnezeu şi om. Acest fapt a smuls de pe buzele Sale strigătul plin de durere: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Matei 27,46). Povara zdrobitoare a păcatului, conştienţa teribilei lui grozăvii, a despărţirii păcătosului de Dumnezeu : acestea au fost cele ce au zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu.
Dar acest mare sacrificiu n-a fost făcut pentru a trezi în inima Tatălui iubire faţă de păcătos şi nici pentru a-L determina să fie binevoitor a-l mântui. O, nu! "Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu" (Ioan 3,16). Tatăl nu ne iubeşte ca urmare a marii Sale jertfe aduse pentru noi, ci El a adus această jertfă pentru că ne iubeşte.
Domnul Hristos a fost mijlocul prin care Tatăl a putut să-Şi reverse asupra unei lumi căzute în păcat nemărginita Sa iubire. "Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine" (2 Corinteni 5,19). Dumnezeu Tatăl a suferit împreună cu Fiul Său. În agonia Ghetsemanilor, în moartea ispăşitoare de pe crucea Golgotei inima Iubirii infinite a plătit preţul mântuirii noastre. Domnul Isus spunea: "Tatăl Mă iubeşte, pentru că îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau" (Ioan 10,17). Sau cu alte cuvinte: "Atât de mult vă iubeşte Tatăl meu, încât pe Mine Mă iubeşte mai mult pentru că Mi-am dat viaţa pentru mântuirea voastră. Făcându-Mă reprezentantul şi garantul vostru prin jertfa vieţii Mele, luând asupra Mea slăbiciunile trupului vostru şi vinovăţia voastră, Eu sunt şi mai mult iubit de Tatăl Meu; căci prin sacrificiul Meu, Dumnezeu poate fi drept şi totuşi să îndreptăţească pe cel care crede în Hristos".
Nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu nu putea înfăptui mântuirea noastră; căci numai El, care a fost la sânul Tatălui, putea să ni-L facă cunoscut, numai El care a cunoscut înălţimea şi adâncimea dragostei lui Dumnezeu putea s-o facă să se manifeste. Nimic altceva decât sacrificiul infinit adus de Domnul Hristos în favoarea omului decăzut nu putea să exprime iubirea lui Dumnezeu Tatăl pentru omenirea pierdută.
"Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu". El L-a dat nu numai să trăiască printre oameni, să poarte păcatele lor ci să moară ca jertfă pentru ei. El L-a dat omenirii pierdute. Domnul Hristos trebuia să Se identifice pe Sine cu interesele şi nevoile omenirii. El, care era una cu Dumnezeu, S-a legat de fiii oamenilor cu legături care nu aveau să fie rupte niciodată. Domnului Hristos "nu-I este ruşine să-i numească fraţi" (Evrei 2,11). El este Jertfa noastră, Apărătorul nostru, Fratele nostru, purtând chipul nostru omenesc înaintea tronului Tatălui şi care pentru veşnicie este una cu neamul omenesc pe care l-a răscumpărat El, Fiul omului. Şi toate acestea pentru ca păcătosul să poată fi ridicat din ruina şi degradarea păcatului spre a putea reflecta iubirea lui Dumnezeu şi a se împărtăşi de bucuria sfinţirii.
Preţul plătit pentru mântuirea noastră, sacrificiul infinit pe care L-a făcut Tatăl nostru din ceruri dând pe Fiul Său să moară pentru noi trebuie să trezească în noi idei foarte înalte despre ceea ce putem deveni prin Hristos. Pe măsură ce inspiratul apostol Ioan privea înălţimea, adâncimea şi lărgimea iubirii lui Dumnezeu Tatăl faţă de lumea pierdută era cuprins de adorare şi veneraţie. Negăsind un limbaj mai potrivit în care să exprime măreţia şi gingăşia acestei iubiri, el a chemat lumea întreagă s-o privească. "Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu" (1 Ioan 3,1). Ce valoare dă faptul acesta omului! Datorită păcatului fiii oamenilor au ajuns robi ai lui Satana. Prin credinţa în jertfa ispăşitoare a Domnului Hristos, fiii lui Adam pot deveni fii ai lui Dumnezeu. Luând asupra Sa natura noastră omenească, Domnul Hristos a înălţat omenirea. Cei păcătoşi sunt astfel în poziţia în care : prin legătura cu Domnul Hristos : pot în adevăr să devină vrednici de numele de "fii ai lui Dumnezeu".
O astfel de iubire este fără egal. Să fim numiţi copii ai împăratului ceresc! Preţioasă făgăduinţă! Tema celei mai profunde meditaţii! Iubirea fără seamăn a lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Gândul acesta are asupra sufletului o putere ce îi subjugă şi aduce raţiunea în supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. Cu cât vom studia mai mult caracterul divin în lumina crucii de pe Golgota, cu atât vom vedea mai mult mila, gingăşia şi iertarea împletite cu nepărtinirea şi dreptatea şi cu atât mai mult şi mai clar vom discerne nenumăratele dovezi ale iubirii infinite şi ale milei pline de gingăşie care întrec cu mult dragostea şi dorul unei mame pentru copilul ei neascultător."