Icoana Marelui Praznic al Intruparii Mantuitorului Iisus Hristos.

"Pe intinderea golasa a unui munte stancos, presarat ici-colo cu smocuri de iarba, un furnicar de persoane, deopotriva ceresti si terestre, se agita in jurul unei pesteri scobite in piatra. Inauntrul acesteia, doua dobitoace - un magar si un bou - il "asista" pe Cel de neincaput, circumscris miraculos in faptura gingasa a unui prunc infasatel. In dreapta, totdeauna in dreapta Pruncului - la fel ca in icoana Theotokos, unde, de aceasta data, Pruncul este Cel zugravit in dreapta Maicii Sale - , prispa pesterii este in intregime ocupata de o perna uriasa de culoare purpurie pe care zace Fecioara lehuza, lungita pe o parte si cu spatele la Prunc. Deasupra pesterii, o droaie de ingeri vegheaza spotul ferm al stelei de la Rasarit, atintit asupra Pruncului din iesle. In stanga lehuzei, premonitia stiintifica, simbolizata de cortegiul regilor magi calari, urmeaza vectorul luminos al astrului; in dreapta, revelatia angelica, simbolizata de taifasul duhovnicesc dintre ingeri si pastori. La poalele pesterii, Satana, in chip de pastor, se straduieste sa intretina dilema si perplexitatea dreptului Iosif; in vecinatatea acestuia, doua femei inconjurate de vase, scalda expert Pruncul divino-uman.
Aceasta este recuzita de componente teologice "impuse", care nu trebuie sa lipseasca din nici o icoana a Nasterii Domnului. Temele au fost culese cu grija si rost din evangheliile lui Matei si Luca, singurele sinoptice care descriu evenimentul. Doar doua motive fac exceptie: muntele si pestera. Niciunul dintre textele veterotestamentare si niciunul dintre evanghelisti nu le semnaleaza ca loc al Nasterii Domnului. Matei, bunaoara, declara ca regii "au intrat in casa" sa se inchine Pruncului, iar Luca informeaza ca Maria a fost nevoita sa aseze Pruncul intr-o iesle, afara, din pricina "ca nu mai era loc in casa de oaspeti". E limpede ca aceasta scorbura transcedentala scobita in munte, bine si ingenios ascunsa in densitatea semantica a textului evanghelic, n-a putut fi reperata decat de perspicacitatea teologica a Bisericii, deprinsa sa redacteze versiunea iconografica finala a icoanelor dincolo de semnificatia literala a faptelor. In acest caz, cum este motivata teologic substituirea staulului prin muntele cu pestera? Ce i-a determinat pe iconari sa centreze geometric si tematic icoana prin acest motiv inexistent in sinoptice? De ce tabloul religios al Bisericii Catolice a pastrat "cu sfintenie" literalitatea staulului din sinoptice, in vreme ce Biserica Ortodoxa, fidela Traditiei Bisericii Una, de dinainte de Schisma, nu numai ca a continuat figurarea neabatuta a pesterii din munte, dar a facut ca in jurul ei sa pivoteze inefabil intreaga rumoare cosmica ce insoteste Intruparea Fiului Omului?

Am subliniat altadata faptul ca niciodata nu trebuie ignorate consecintele pe care le provoaca numirea intr-un fel sau altul a unui eveniment sau fenomen. Numele si numirile atrag realul, au puterea de a se intrupa in realitate. Insasi istoria recenta demonstreaza ca nu este indiferent daca unei mari miscari populare i se da numele de revolutie, contra revolutie sau lovitura de stat; fiecarei numiri ii sta in putinta sa modifice nu numai intelegerea si preluarea evenimentului, ci insasi istoria, motivatia si desfasurarea acestuia. In acest sens, oricat de scandaloasa ar parea apropierea, una inseamna sa praznuiesti Nasterea Domnului ca simpla intrare in viata lui Hristos, si alta sa praznuiesti aceeasi Nastere a Fiului Omului ca Intrupare a Celei de-a Doua Persoane a Sfintei Treimi, ca implinire a Intruparii voite inainte de Facerea Lumii, Intrupare anuntata de Buna Vestire. Cele doua pespective - una aproape unilateral naturala si cealalta divino-umana - desemneaza in mod vadit doua nasteri radical deosebite calitativ. Lexicul limbii franceze le distinge prin naissance si Nativite, distinctie absenta in lexicul limbii romane. Daca evenimentul Intruparii Domnului este preluat prin conotatiile nasterii Domnului, praznicul va exprima in primul rand jubilatia umanitatii noastre fata de aleasa circumstanta a Intruparii Logosului in istorie. Uriasului eveniment i se va exalta sarbatorescul sub forma bucuriei cu care este intampinata de oameni nasterea Hristosului istoric, a Celui care, recenzat la Betleem in vremea Imparatului Octavianus Augustus, va izbavi lumea, luand trup omenesc si, odata cu aceasta, luand asupra-Si pacatul nostru. Se poate observa ca liniile de fuga ale sarbatorii Nasterii Domnului irump din profunzimile adoratiei umane si focalizeaza in Persoana lui Hristos Intrupat, plasat sarbatoreste in orizontul istoric al evenimentului. Aceasta este perspectiva lineara albertina a teologiei Nasterii Domnului, iar Adoratia magilor reprezinta concentrat imaginea festiva a sarbatorii, forma predilecta a Apusului crestin de "a-l praznui" iconografic. Pe de alta parte, este sarbatorit modul in care proslavesc oamenii Nasterea, iar pe de alta, modul in care este sarbatorita inalta competenta premonitiva a regilor magi - "savantii cerului" in acea vreme. In contrast, potrivit traditiei Bisericii Nedespartite mostenite de Rasaritul crestin, icoana Marelui Praznic al Intruparii - cum s-ar cuveni sa fie numita teologic Nasterea Domnului - nu pe sarbatorire pune accentul, ci, in mod autoritar, pe marturisire, pe modul dumnezeiesc de a marturisi, altul decat corespondentul lui uman. Aici, ca de altfel, in oricare icoana adevarata, liniile fug de aceasta data dinspre divin spre uman, adica dinspre Tatal spre noi.
Pe scurt, icoana Rasaritului crestin arata cum Il marturiseste Tatal pe Fiul. La randul lor, crestinii tot iconic se cuvine sa marturiseasca Intruparea, urmand astfel modului divin in care Tatal Il marturiseste pe Fiul. Acesta este modul ortodox de a marturisi Intruparea: Tatal Insusi, nu adoratia sau cunoasterea stiintifica a oamenilor, este Cel care confirma indexal Intruparea Fiului Sau, si aceasta prin raza increata a stelei de la Rasarit care, intocmai unui picamer divin, penetreaza puternic roca muntelui pana in procimitatea pesterii. Spectaculara marturisire indexala va fi consolidata ulterior de o marturisire verbala, savarsita tot de Tatal, dar la Epifanie - Marele Praznic al Botezului Domnului: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit intru Care am binevoit." (Mat.3,17). Aceasta propozitie divina poate fi socotita "sonorul" icoanei Nasterii Domnului. Este motivul pentru care mai demult se praznuiau impreuna. Pein urmare, Adoratia magilor occidentala se rezuma sa probeze Intruparea doar prin actul cunoasterii, prin stiinta savantilor cerului/regilor magi, in vreme ce icoana Intruparii, proprie Rasaritului crestin, ii arata evidenta prin Tatal. Tot in icoana Marelui Praznic al Intruparii marturisirii Tatalui, din locul cel mai de sus, se adauga jos, la poalele ieslei, marturia fiarelor domestice aflate in imediata vecinatate a Pruncului. Departe de a-L adulmeca sau de a-L incalzi cu respiratia animala, cum comenteaza induiosat pietismul si cum reprezinta dulceag staulele tablourilor religioase apusene, prezenta boului si a asinului in icoana are o tripla motivatie: profetica, marturisitoare si eshatologica. Aceasta marturisire necuvantatoare a celor doua dobitoace langa iesle fusese prorocita cu glas mare si infricosat de Isaia: "Boul isi cunoaste stapanul si asinul ieslea domnului sau, dar Israel nu Ma cunoaste; poporul Meu nu Ma pricepe." (Is.1,3)
Marturisirea Intruparii, faptul ca, intr-adevar, Hristos este "Fiul lui Dumnezeu, Unul Nascut Carele din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii", ramane pana la urma, potrivit Sfantului Evanghelist Ioan, conditia suficienta mantuirii neamului omenesc. Mai mult, aceasta conditie constituie criteriul eshatologic al cernerii marturisirilor adevarului, si unicului Dumnezeu. Cu alte cuvinte, marturisirea Intruparii ii vadeste simultan si pe hristosii mincinosi, si pe suporterii sincretismului religios ori confesional. Cernerea a inceput inca de acum, continua si nu va inceta pana la sfarsitul timpurilor, cand va avea loc mare si infricosata cernere de la Judecata din Urma. Iata de ce, aparenta pace a pesterii, vegheata bland si fidel de cele doua animale domestice, este absolut iluzorie. In ea vuiesc groaznicele imprecatii ale Domnului, relatate de Isaia in continuare versetului citat. Ele sunt indreptate nu numai impotriva celor care nu-l mai recunoasc pe Hristos ca unic si adevarat Fiu al lui Dumnezeu, ci, mai cumplit, impotriva celor care nu-l mai pricep! Prin aceasta ultima precizare profetica, proorocia lui Isaia sanctioneaza direct si dur credinta agnostica si crestinismul amnezic de astazi; chiar daca oamenii Il recunosc oarecum pe Domnul ca Fiu al lui Dumnezeu, ei au incetat sa-L priceapa."



citat din cartea NOI SI ICOANA de Sorin Dumitrescu

Sa facem rugaciunea mintii la aceeasi ora! (Sfantul Porfirie)

In fiecare seara, intre ora zece si zece si un sfert, Parintele Porfirie stabilise ora de intalnire intre fiii sai duhovnicesti. El spunea ca, oriunde ne-am afla, sa facem rugaciunea mintii, deoarece, cand unii sunt in Creta, altii in Peloponez, iar altii in Salonic ori in diverse parti ale Greciei si ale lumii si se toaga, se intalnesc cu totii, prin rugaciune, cuprinzandu-i si pe cei care nu se roaga.
Dupa despartirea, doar fizica, fireste, de Bunicutul nostru, fie ca noi fiii sai duhovnicesti, si nu numai, sa continuam aceasta frumoasa traditie pe care ne-a lasat-o cand era inca printre noi, iar sfintia sa din Ceruri de unde ne urmareste, ne va darui tot ajutorul duhovnicesc si material de care avem nevoie, caci a castigat mare indrazneala inaintea lui Dumnezeu.

Rugaciunea mintii:
"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul".

Iubirea Lui Hristos.

Viata fara Hristos nu este viata. Daca nu vezi pe Hristos in toate lucrarile si gandurile tale, inseamna ca esti fara Hristos. Ai priceput?
Imi amintesc si un cantecel: "Cu Hristos pretutindeni, n-am teama de nimic!" L-ati auzit auzit vreodata? Il canta copiii, nu mi-l amintesc in intregime. Asa trebuie sa-L vedem pe Hristos. Ca pe prietenul, fratele nostru. El este tot ce e mai bun si mai frumos, e totul. Ne striga mereu: "Sunteti prietenii Mei, oameni buni, de ce nu pricepeti? Suntem frati! Eu nu va amenint cu iadul, nu va inspaimant, ci va iubesc! Vreau sa va bucurati impreuna cu Mine de viata!"
Asa este Hristos! Nu imbufnat, nici suparat, cum e omul chinuit de ganduri si presiuni ce l-au ranit de-a lungul vietii.
Hristos este viata noastra. Cum sa spun? Hristos e totul. Bucuria, viata, lumina cea adevarata care-l veseleste pe om si-l face sa zboare, sa-i priveasca pe toti, sa sufere pentru toti, sa-i doreasca pe toti, , impreuna cu el, aproape de Hristos.
Atunci cand gasim o comoara sau orice altceva, nu vrem sa dam de stire numanui. Crestinul, insa, cand il afla pe Hristos, cand il cunoaste si il simte inlauntrul sufletului sau, vrea sa strige si sa-l marturiseasca pretutindeni si tuturor. Iubiti-L pe Hristos si nu ravniti nimic decat dragostea Lui. Hristos este totul, e izvorul vietii, marginea doririlor. Toate cele frumoase sunt in Hristos.
Departe de Hristos, nu e decat mahnire, melancolie, furie, suparare, amintiri alea loviturilor vietii, ale presiunilor si greutatilor de tot felul. Doar de acestea avem parte fara Hristos. Orbecaim incoace si incolo si nu ne oprim nicaieri. Oriunde Il aflam pe El, fie si intr-o pestera, ne oprim si zabovim acolo si ne temem sa plecam, ca nu cumva sa-L perdem. Cititi si veti vedea cum ascetii care L-au cunoscut pe Hristos nu au mai vrut sa-si paraseasca pesterile, ci au dorit sa raamana acolo, unde L-au simtit aproape.
Hristos este totul. E izvorul vietii, al bucuriei. Totul.
La fel trebuie sa si vietuim. Cand spunem ca suntem crestini, intelegem ca suntem ai lui Hristos. Orice s-ar intampla. Chiar si in clipele de slabiciune, de indata ce-l avem pe Hristos, ne schimbam dispozitia si ne dorim sa fim cu El...
Cand il iubesti pe Hristos, atunci in ciuda sentimentului pacatoseniei si slabiciunii tale, dobandesti certitudinea ca ai biruit moartea, caci te gasesti in comuniune de iubire cu Hristos. Sa ne invredniceasca Domnul sa-I vedem fata Sa inca de pe pamant, oriunde ne-am indrepta.

Parintele Porfirie

"Cunoaste-te pe tine insuti" prin rugaciunea isihasta.

Daca cineva incepe sa se cerceteze pe sine incepe sa-si dea seama de niste lucruri, de multe ori lucruri negative, pe care le poarta in suflet. Cineva care se ocupa de el insusi, cineva care se cerceteaza in fata lui Dumnezeu, are posibilitatea sa-si dea seama de anumite laturi ale fiintei sale, pe care nu le cunoaste decat atunci cand ia aminte la el insusi. Cata vreme suntem preocupati de lucrurile lumii acesteia nu ne putem da seama de unele laturi ale sufletului nostru, de unele compartimente ale fiintei noastre. Daca insa incepem sa ne tinem sub observatie, de pilda, prin "rugaciunea de toata vremea" (cata putem face) "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul", daca ne anfajam la aceasta lucrare, atunci, ainainte de a ne intalni cu Dumnezeu ne intalnim cu noi insine. In masura in care ne cunoastem, cunoastem si laturile negative ale sufletului nostru si dorim sa le depasim, ne stinghereste faptul ca purtam in sufletul nostru o mizerie intreaga. Avem fiecare dintre noi o incarcatura negativa, adusa din strafunduri de existenta , Dumnezeu stie de unde... Omul este, totusi, o sinteza in cele din urma si isi reprezinta parintii, isi reprezinta bunicii, reprezinta pe inaintasii sai. E o sinteza a celor ce i-au pregatit existenta.
Ne asemanam cu parintii nostri dupa figura noastra, dar nu numai dupa figura noastra, ci si dupa structura noastra. Si pe langa acestea, pe langa ceea ce avem in noi, de dinafara de noi mai adaugam si negative ale existentei noastre; influente de tot felul, influente negative care se adauga la cele negative din sufletul nostru si continua cumva mizeria din sufletul nostru. Sigur ca cea dintai grija pe care trebuie sa o aiba cineva in astfel de imprejurari, cunoscandu-se pe sine insusi, este sa scape de aceasta incarcatura, sa scape de teroarea aceasta. Fie ca povara aceasta este din strafunduri de existenta, fie ca este adaugata prin negrija pe care am avut-o si in care ne gasim si in momentul de fata, cand ne cercetam pe noi insine si stim ca lucrurile acestea le purtam in suflet, grija noastra ar fi sa scapam de ele. Nu putem sa scapam printr-o metoda oarecare, nu putem sa scapam numai prin puterile noastre, ci avem trebuinta de darul lui Dumnezeu. Si constiinta aceasta ca avem trebuinta de darul lui Dumnezeu o exprimam si prin faptul ca suntem angajati prin rugaciune si cerem de la Mantuitorul nostru Iisus Hristos ajutorul, cand zicem: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul".


Arhim.Teofil Paraian

Despre Spovedanie.

"Se pune intrebarea: care este cel mai mare pacat? Si la intrebarea aceasta se raspunde diferit. De pilda, unul dintre cele mai mari pacate si , poate, cel mai mare pacat este necredinta in Dumnezeu. Stiti ca in Scriptura se spune: "Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui iar cel ce nu va crede se va osandi". Sfantul Antonie cel Mare, in Filocalie, are cuvantul: "Nu exista o boala mai rea decat necredinta in Dumnezeu si necunostinta lui Dumnezeu". Fara indoiala ca pacatul necredintei e un pacat mare pentru ca daca nu ai o legatura cu Dumnezeu esti in situatia de a face multe feluri de pacate, n-as ice toate pacatele. Vin unii la mine la spovedit si ic: "Parinte toate pacatele le-am facut". Eu le raspund la fiecare din cei care imi raspund asa: "Sa stii ca nu poate face nimeni toate pacatele!" Ii intreb: "Bani cu camata ai dat?" si omul zice: "Nu"! vezi ca nu le-ai facut pe toate? Atunci spune pe cele care le-ai facut!
Aceasta inseamna pocainta: sa-ti marturisesti pacatele, sa spui pe acelea care le-ai facut. Nu sa gasesti o formula din aceasta cuprinzatoare, sa spui formula aceea si restul sa nu-l mai spui. Important este sa spui pacatele pe care nu vrei sa le mai faci, care nu tin de o viata seperioara. Trebuie sa le spui, sa le marturisesti ca pacate si marturisindu-le ca pacate, e o dovada ca nu vrei sa le ai in continuare si e o dovada de pocainta, ca-ti recunosti neputinta si nestiinta si ca ai vrea sa fii altfel decat esti, ai vrea sa parasesti pacatul.
Sunt crestini care nu cred in Spovedanie, bineinteles nu crestini ortodocsi. Sunt si crestini care zic ca sunt ortodocsi, dar care nu cred in Spovedanie pentru ca se spovedesc foarte rar sau nu se spovedesc deloc. Eu nu am incredere in spovedania celor care se spovedesc o singura data pe an, in Postul Pastilor. Cei mai multi dintre credinciosii nostri vin la spovedit in Postul Pastilor. Or, porunca Bisericii este sa te spovedesti in toate posturile, in cele patru posturi si beneinteles ca te poti spovedi si mai des. Cand doresti sa te spovedesti, te poti spovedi, daca ai la indemana un preot care sa te asculte si care sa iti dea dezlegarea pacatelor. Bineinteles ca nu trebuie sa facem nici parada din spovedanie, dar oricum sa fim cu mai multa grija si sa folosim acest dar de la Dumnezeu.
E foarte curios cum pot ei (crestinii eterodocsi, neortodocsi) sa afirme ca iertarea pacatelor o da Dumnezeu si fara spovedanie. Bineinteles ca Dumnezeu poate sa ierte pacatele, dar Dumnezeu care poate sa ierte pacatele si pe care nu-l impiedica nimic sa ierte pacatele, a dat o randuiala in Biserica, a dat oamenilor puterea aceasta iertatoare de pacate. Si atunci ei zic: "Bine, dar a dat apostolilor aceasta putere, nu si altora, nu si urmasilor apostolilor". Nu stiu ce temei ar fi existat in aceasta ca sa le dea apostolilor, dar altora sa nu le dea. Adica Mantuitorul, care si-a inceput propavaduirea cu indemnul "Pocaiti-va", a hotarat ca, dupa ce mor apostolii, acest ajutor spre mantuire sa dispara?! Eu cred ca Domnul Hristos, cand le-a dat ucenicilor Sai puterea iertarii pacatelor, a lasat o lucrare in Biserica pana la sfarsitul veacurilor. N-avea de ce pe vremea apostolilor sa dea aceasta putere si, dupa aceea, sa opreasca aceasta putere si aceasta lucrare. Sfanta noastra Biserica a randuit Sfanta Taina a Spovedaniei in privinta aceasta, ca credinciosii sa aiba posibilitatea sa se marturiseasca lui Dumnezeu, in fata unui om al lui Dumnezeu, care avand o constiinta superioara celui ce se spovedeste, sa-i poata randui si mijloace de indreptare pentru imbunatatirea lui.
In Evanghelie se spune ca pacatele ce se vor face impotriva Fiului Omului se vor oerta, dar celui care va gresi impotriva Duhului Sfant nu i se vor ierta nici in veacul de acum, nici in cel ce va sa fie.
Pacatele impotriva Duhului Sfant sunt mai mult stari de pacatosenie, sau niste stari pe care oamenii nu le considera ca pacate. Contextul in care apare cuvantul acesta este acela ca Domnul Hristos a facut o minune vindecand un indracit si oamenii au zis: "Cu domnul dracilor scoate draci", deci au interpretat gresit un lucru pe care l-a facut Domnul Hristos. Si Domnul Hristos in aceasta imprejurare a spus ca ceea ce vor zice oamenii, daca va huli cineva impotriva Fiului Omului i se va ierta, iar daca va huli impotriva Duhului Sfant, adica va avea o interpretare de felul acesta care e deviata de la adevar, nu se va ierta nici in veacul de acum, nici in cel ce va sa fie. Cuvantul acesta: "nici in cel ce va sa fie" este de fapt datator de nadejde pentru noi, inseamna ca se vor ierta unele pacate si in veacul viitor. De aceea facem noi rugaciuni pentru morti in ssperanta ca Domnul Hristos iarta pacatele si ale celor morti pentru rugaciunile celor vii. Noi ne rugam pentru cei morti cum ne rugam si pentru cei vii.
Pacatele impotriva Duhului Sfant nu se iarta pentru ca omul nu le paraseste, in sensul acesta nu se iarta. Pacate impotriva Duhului Sfant se considera: prea mare nadejde in bunatatea lui Dumnezeu - cand zic oamenii: "lasa ca ma spovedesc si ma iarta Dumnezeu", "nu-i nimic a fac lucrul asta rau ca Dumnezeu e bun si ma iarta". Sau deznadejdea, cand ai facut multe pacate si zici ca pe tine Dumnezeu nu te iarta; sau iti spun cei din jur: "crezi ca pe tine Dumnezeu te mai iarta? Cate ai facut tu nu te mai iarta Dumnezeu! Cand ajungi la deznadejde, aceasta se socoteste cel mai mare pacat care duce si la sinucidere.

Daca cineva a uitat sa marturiseasca anumite pacate si totusi s-a impartasit, pacatele ascunse nu se pot ierta. Daca ai uitat nu trebuie sa te mai preocupe, dar la urmatoarea spovedanie spui ca randul trecut ai uitat sa spui cutare lucru. Nu trebuie sa facem din credinta noastra un prilej de impovarare. Credinta noastra este despovaratoare.
Duhovnicul are datoria de a-i deschide omului mintea sa inteleaga niste lucruri pe care din puterea lui omul nu le intelege. Cei mai multi oameni nu au un duhovnic in intelesul ca se spovedesc foarte rar si atunci in mare graba si atunci nu se stabileste legatura cu un duhovnic. De obicei oamenii la spovedit spun lucruri de suprafata, spun lucruri care le-ar spune oriunde si oricand, nu spun lucruri care ii preocupa, care au insemnat ceva in viata lor.
Duhovnicii trebuie sa le spuna credinciosilor, macar ca stiu lucrul acesta, ca tainuirea pacatelor la Spovedanie inseamna inmultirea pacatelor".

Arhim. Teofil Paraian

Sfantul Spiridon al Trimitundei, marele facator de minuni.

Ieri am sarbatorit pe Sfantul Spiridon, mare facator de minuni si noi bucurestenii suntem binecuvantati cu atatea Sfinte Moaste printre care si particele din moastele Sf.Spiridon. Am fost deci la Catedrala Sfantul Spiridon Nou, cred ca este cea mai mare biserica din Bucuresti. Am participat la slujba sfintei Liturghii, stand la balcon unde nu era foarte aglomerat la ora cand am venit eu. Am fost fericita ca am reusit sa ma inchin la sf.Moaste asezate in curte intr-o cladire speciala si sa prind si slujba de la inceput!
Stand la balcon am avut o priveliste de rai, este atat de frumoasa aceasta biserica, ce catapeteasma, ce picturi frumoase, ce slujba frumoasa tinuta de patriarhul Daniel, ce cor frumos! Pentru 3 ore am trait in rai!

"Aparatorului credintei dreptmaritorilor, Cuviosului nostru Spiridon, sa-i aducem din inima marturisiri multumitoare, toti care prin ale lui intelepte invataturi ne-am luminat cu credinta, si sa-i cantam: Bucura-te, Sfinte Spiridoane, mare facatorule de minuni!"

Viata si activitatea Sf.Ap.Andrei.

Viaţa şi Activitatea Sf. Apostol Andrei, Intâiul Chemat, Propovaduitor al Evangheliei în Ţara Noastră, Protectorul României.

Scrisă prin utilizarea surselor din Sfânta Scriptură, tradiţia istorică şi Sfânta Tradiţie, adică a memoriei vii transmisă prin urmaşii celor care cu ochii au vazut, cu urechile au auzit şi cu mâinile au pipăit Cuvântul Vieţii (1 In 1, 1).

Chemarea Sf. Apostol Andrei
Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, era din Betsaida , localitate situată pe malul vestic al Lacului Ghenezaret . Împreună cu fratele său Simon şi tatăl lor Iona erau pescari.

Sf. Ioan Botezătorul începuse în anul al cincisprezecelea al împărăţiei lui Tiberiu să propovăduiască în regiunea Iordanului un botez de pocăinţă spre iertarea păcatelor . Despre el Mircea Eliade afirma că era un “ascet iluminat în lupta făţişă cu ierarhia politică şi religioasă ebraică” , iar istoricul Flavius Josephus îl caracteriza ca “un om bun ce îi îndemna pe evrei să practice virtutea prin exercitarea dreptăţii faţă de semeni şi a pietăţii în raport cu Dumnezeu” .

Andrei şi Ioan făceau parte dintre discipolii Sf. Ioan Botezătorul. Atunci când Sf. Ioan Botezătorul le-a atras atenţia discipolilor asupra Mielului lui Dumnezeu , Cel Ce ridică păcatul lumii , Andrei şi Ioan L-au urmat pe Iisus. Este de remarcat că, cei doi s-au apropiat din proprie iniţiativă de Iisus şi că El nu i-a respins, ca pe alţii ce au dorit să I se alăture . Dimpotrivă El i-a încurajat să-L urmeze: “Veniţi şi veţi vedea. …şi au rămas la El în ziua aceea” .
După ce L-au ascultat pe Iisus, Andrei se reîntoarce. El îl “găseşte mai intâi “ pe fratele său Simon şi-i declară că a aflat pe Cel pe care-L aştepta întregul Israel, pe Mesia, cel ce se tâlcuieşte Hristos . Astfel Andrei este primul dintre ucenicii Mântuitorului care intuieşte, sau pe care Duhul îl luminează pentru a înţelege, adevărata Persoană ce se ascundea sub chipul lui Iisus din Nazaret. Acest lucru după numai cîteva ceasuri, poate chiar şi o noapte, petrecute împreună cu Mântuitorul şi înainte ca cineva să-L fi văzut făcând măcar una din nenumăratele minuni despre care ni se relatează în Noul Testament. Apostolul nu a spus ”am aflat un mesia” , ci El îi anunţa fratelui pe acel Mesia, unicul, proorocit de profeţi. El aduce “mai întâi” pe fratele său să-l prezinte lui Mesia . Este posibil ca apoi să-l fi adus şi pe Filip, al treilea viitor apostol, pe care-l cheamă Mântuitorul Însuşi din Betsaida . Trei ucenici galileeni ce urmau să devină din pescari de peşti, pescari de oameni, după cum le-a spus Mântuitorul lui Andrei si Simon Petru .

Dar chemarea lui Andrei şi a fratelui său ca ucenici , apoi şi a fiilor lui Zevedeu, se petrece după ce Ioan Înaintemergătorul a fost întemniţat de către Irod şi după revenirea lui Iisus din Nazaret în Galileea, când a început să vestească apropierea Împăraţiei Cerurilor . Din acel moment Sf. Andrei nu se mai desparte de Învăţător , urmându-L de-a-lungul întregii perioade de formare spirituală a ucenicilor.

Dintre cei ce-I urmaseră după ce a început să propovăduiască apropierea Împaratiei lui Dumnezeu îşi alege Mântuitorul pe cei 12 apostoli. Acestora le desluşeşte parabolele Sale , pe ei îi instruieşte pentru misiunea viitoare de a vesti în toată lumea Evanghelia , pe aceştia îi îmbracă cu putere . Numele Sf. Andrei figurează al doilea , resp. al patrulea , în şirul celor 12 apostoli selectaţi de Mântuitorul după noaptea de rugăciune ce precede alegerea apostolilor .

Noul Testament ne îndreptăţeşte să credem că Sf. Ap. Andrei se afla permanent în apropierea Domnului deoarece la înmulţirea pâinilor el este cel ce spune Mântuitorului că există un băiat care are cinci pâini şi doi peşti. De asemenea pe el îl alege Apostolul Filip pentru a media împreună întrevederea Mântuitorului cu grecii veniţi în pelerinaj la Ierusalim cu ocazia Paştelui iudaic şi care doreau să-L vadă . De aici încolo suferă împreună cu ceilalţi apostoli şi ucenici calvarul prinderii, al suferinţelor şi al răstignirii pe cruce a Celui ce fusese Învătaţorul lor. El se bucură de Învierea Sa din morţi şi primeşte - ca cea din urmă poruncă – să predice Evanghelia la toate neamurile.

Lucrarea Sf. Apostol Andrei
După împlinirea promisiunii făcute de Hristos Cel Înviat, adică după pogorârea Sf. Duh în ziua Cincizecimii asupra lor la Ierusalim , toţi au început să propovăduiască cu curaj noua învăţătură despre Împărăţia Cerurilor. Sfinţii apostoli, personal şi prin noii lor ucenici, în parte aleşi dintre cei ce urmaseră Mântuitorului , au încercat multă vreme convertirea populaţiei iudaice mai întâi din Ierusalim, urmând cu cea din Samaria , apoi a celei din diasporă: Fenicia, Cipru, Antiohia .

Transmiterea tainelor noii Învăţături la ucenici
Desigur în acest timp, înainte de primul sinod apostolic din jurul anului 50, atunci când aparent s-au distribuit ariile geografice în care cei 12 aveau să propovăduiască cuvântul Evangheliei, Sf. apostoli au transmis ucenicilor lor tainele noii Învăţături. Dovadă acestei afirmaţii stau textele “Învăţătura celor 12 apostoli” şi “Constituţiile apostolice”.
“Învăţătura celor 12 apostoli” reprezintă primul catehism creştin, cuprinzând în 15 capitole o condensare a elementelor teologice, morale şi liturgice. A fost descoperit abia în 1883 de către mitropolitul Nicomidiei, Filotei Vrieniu, într-un pergament manuscris în anul 1056, aparţinând bibliotecii Sfântului Mormânt din Constantinopol (Istambul), alături de alte scrieri ale Părinţilor Apostolici, cunoscute din manuscrise anterioare . Deşi scrisă abia în sec. XI şi descoperită mult mai târziu, învăţătura celor 12 apostoli era cunoscută din antichitatea creştină fiind pomenită, între alţii, de către Eusebiu de Cesarea .
“Constituţiile apostolice” este o culegere canonică şi liturgică cuprinzând 8 “cărţi”. Ele au fost alcătuite probabil în a doua jumatate a sec. IV în Siria. Cartea a opta, cea care ne interesează în contextul contribuţiei Sf. Apostol Andrei, cuprinde liturghia “clementină”, cu referire la Sf. Clement Romanul. In textul acesta se arată că “după lectura din Lege şi Profeţi, din Epistole, din faptele Apostolilor şi din Evanghelie, episcopul dă binecuvantarea”. Apoi se continuă: “eu, Andrei, fratele lui Petru, spun: …”. Sfântului Apostol Andrei i se atribuie formularea rugăciunilor diaconului şi episcopului pentru catecumeni, pentru energumeni (cei posedaţi de demon), pentru cei ce urmau să fie botezaţi, pentru penitenţi, precum şi a ecteniilor liturghiei credincioşilor. După sărutul păcii şi aducerea ofrandelor, desfăşurarea liturghiei continua cu marea rugăciune euharistică, a cărei formulare este atribuită Sf. Ap. “Iacov, fratele lui Ioan, fiul lui Zebedeu” .
Clement Romanul oferă în scrisoarea sa către Corinteni prima mărturie patristică cu privire la doctrina succesiunii apostolice : “Apostolii ne-au vestit Evanghelia primită de la Domnul Iisus Hristos; iar Iisus Hristos a fost trimis de Dumnezeu. Hristos, dar, a fost trimis de Dumnezeu iar apostolii de Hristos…. Predicând, dar, în ţări şi în cetăţi, au pus episcopi şi diaconi, pentru cei ce aveau să creadă….”. Ca iudeu convertit la creştinism, cu bogate cunoştinţe ale vechiului testament se poate presupune că Sf. Clement Romanul a provenit din aria orientului mijlociu şi/sau a fost în direct contact cu Părinţii Apostolici de la care ar fi preluat formulările slujirii liturgice.
Această formulare liturgică are rădăcini apostolice, amplu regăsite în liturghiile de astăzi ale Sf. Vasile cel Mare şi Ioan Gura de Aur. Unii exegeţi cred că liturghia “clementină” nu este o transcriere tardivă a celei lăsate de apostoli, ci o simplă compilaţie ulterioară. În oricare din aceste două eventualitaţi, analiza textului cărţii a opta din “Constituţiile apostolice” scoate neîndoielnic în relief autoritatea de care se bucura Sf. Apostol Andrei în rândul celor 12. De observat că autorul anonim al scrierii a dorit să-şi asigure autoritatea morală a doi dintre apostoli, dar nu a oricărora dintre aceştia, ci a unora dintre cei consideraţi a se număra printre cei mai importanţi din ceata celor 12 în vremea scrierii textului. Asemenea a procedat şi autorul anonim al scrierilor puse sub autoritatea lui Dionisie Areopagitul.

Aceeaşi idee este susţinută de mărturisirea episcopului Papias din Hyerapolis (Ierapole) . Acesta era unul din Părinţii Apostolici , care, pe la anul 130, recunoscând că nu a primit direct de la sfinţii apostoli învăţătura, ci de la ucenicii acestora, începea enumerându-i cu chair pe cei ai Sf. Ap. Andrei . “De câte ori venea un urmaş al părinţilor, am întrebat despre cuvintele apostolilor; ce au spus Andrei sau Petru, ori Filip sau Toma sau Iacov sau Ioan sau Matei, sau oricare altul din discipolii Domnului.”

Teritoriile atribuite Sf. apostoli şi ucenicilor
Revenind la propovăduirea apostolică şi la Sf. Ap. Andrei, tradiţia despre “împrăştierea Sf. apostoli şi ucenici ai Mântuitorului”, consemnată în scris de către Eusebiu de Cesarea , arată că “Toma a fost ales pentru Parti, Andrei pentru Scitia, Ioan pentru Asia ..., aşa după cum spune Origen în Comentariile sale la Facere” .
În ciuda îndoielilor exprimate de către unii cercetători, citaţi de către Manolache , informaţia lui Eusebiu merită credibilitate deşi a fost preluată din tradiţie. Deoarece cu excepţia celor 3 apostoli, şi a Sf. Petru, despre care afirmă “pare să fi predicat în Pont, Galaţia, Bitinia, Capadocia şi Asia”, ea nu menţionează teritoriile atribuite celorlalţi 8 apostoli. Informaţia lui Eusebiu este susţinută şi de către Hipolit Romanul care, în lucrarea sa “Despre cei doisprezece apostoli” afirmă: “apostolul Andrei a vestit sciţilor şi tracilor” .

Propovăduirea şi martiriul Sf. Ap. Andrei
De altfel creştinarea unora dintre sciţi este atestată încă din anii 61-63 de către apostolul neamurilor în Epistola sa către Coloseni . Pătrunderea creştinismului în aria geto-dacilor este confirmată mai târziu şi de către Justin Martirul şi Filozoful şi de către Tertulian , care scrie în anul 196, în tratatul său “ Adversus Judaeos”: Hristos “stăpâneşte“ şi “în ţinuturile sarmaţilor, dacilor, germanilor şi sciţilor” .

Aghiografii, care au preluat tradiţia istorică, relatează de asemenea propovăduirea Evangheliei de către Sf. Ap. Andrei la sciţi şi goţi. “Sinaxarul Bisericii din Constantinopol”, datând din sec. X, arată ca Sf. Andrei “a predicat în Pont, Tracia şi Scythia”:” Lui Andrei, celui întâi chemat, i-au căzut la sorţi Bitinia, părţile Pontului Euxin şi ale Propontidei, cu cetăţile Calcedon şi Bizant, Macedonia, Tracia şi regiunile care se întind pâna la Dunăre, Tesalia, Elada, Ahaia si cetatile Aminsos, Trapezunt, Heracleea (Pontului) şi Amastris”.
Mai înainte, în sec. VIII, Epifanie Monahul menţionase predica Sf. Ap. Andrei “la sciţi” în lucrarea sa “Viaţa Sfântului Apostol Andrei”.
În sec. XIV, Nichifor Calist, istoric bizantin, scria că Sf Ap. Andrei a plecat la propovăduire din Capadocia, Bitinia si Galaţia (toate din Asia Mica) în “pustiurile scitice” . Aria poate reprezenta atât Scitia Maior, adica nordul Pontului Euxin (Marea Neagră), cât şi Scitia Minor, adică Dacia Pontică. Acelaşi scriitor afirma că Sf. Ap. Andrei a plecat apoi spre sud prin Tracia, a trecut prin Bizanţ, viitorul Constantinopol, iar de aici a mers prin Macedonia, Tesalia, ajungând în oraşul Patras din Ahaia (Peloponez).

Coroborând datele amintite cu cele ale mitropolitului de Patras, Nicodimos , reiese că după Pogorârea Duhului Sfânt Sf. Ap. Andrei a predicat mai întâi iudeilor în Ierusalim, Iudeea, Samaria şi Galaţia. Apoi a predicat celor din Aminsos, pe malul sudic al Pontului Euxin, unde a şi vindecat bolnavi, a urmat în alte localităţi ale Pontului şi s-a reîntors la Ierusalim pentru Paşti.
În a doua călătorie a plecat împreună cu Sf. Ap. Ioan la Efes, apoi a predicat în regiunile vestice ale Asiei Mici în cetăţi ale căror nume au avut ulterior rezonanţă precum Niceea, Nicomidia, Calcedon, etc. La Sinope a eliberat prin rugăciunile sale pe Ap. Matia ce fusese întemniţat. Din cauza aceasta a fost prins de păgâni, bătut până ce a fost crezut mort şi scos afară din cetate. A îndurat chinurile, reapărând a doua zi vesel şi vindecat, cu o asemenea răbdare încât locuitorii s-au ruşinat, i-au cerut iertare şi - văzând şi minunile făcute - s-au botezat. Apoi s-a reîntors în oraşele din Pont şi Bitinia unde predicase, pe care le-a întărit în credinţă, aşa cum a facut şi Ap. Pavel şi ceilalţi apostoli. A plecat la Ierusalim pentru a participa la Sinodul din jurul anului 50, unde s-a discutat despre modalitatea primirii în Biserică a păgânilor. După sărbătoarea Paştilor a însoţit pe Matia şi pe Tadeu până în Edesa, la graniţă cu Mesopotamia, apoi a evanghelizat pe locuitorii teritoriilor scitice, probabil dimprejurul Pontului Euxin (Marea Negră), parcurgând deci teritoriul sudic al Ucrainei de astăzi şi al viitoarelor principate Moldova şi Ţara Românească. Apoi, trecând mai departe prin Tracia, Macedonia, Tesalia, a ajuns în Ahaia (Peloponez). În Patras vindecă mai mulţi bolnavi, învie un tânar ucis şi încreştinează mulţi pagâni. După ce vindecă de o boala incurabilă pe Maximila, soţia proconsulului roman Egeatus, o converteşte la creştinism şi – în absenţa proconsulului – îl botează pe fratele acestuia, Stratocles. Din ordinul lui Egeatus, lezat de pătrunderea creştinismului în propria casă, Sf. Ap. Andrei este răstignit pe o cruce în formă de X, cunoscută până în zilele noastre drept “Crucea Sfântului Andrei”. Nu se cunoaşte anul morţii sale. Se presupune că a fost martirizat fie în timpul persecuţiei lui Nero , fie spre sfârşitul primului secol în timpul lui Domitian .

Moaştele Sf. Apostol Andrei
Înmormântat în Patras, moaştele sale au fost transportate la Constantinopol în anii 356 sau 357 la cererea împăratului Constantiu pentru a fi depuse în nou clădita Biserică a Sfinţilor Apostoli, împreună cu moaştele Sf. apostoli Luca şi Tadeu. In Secolul IX capul Sf. Ap. Andrei a fost restituit mitropoliei din Patras.
La cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi, în anul 1204, moaştele Sf. Ap. Andrei au fost transportate în Italia la Amalfi, de unde au fost luate de către Carol al V, împăratul Germaniei şi Spaniei, la cucerirea oraşului Amalfi în anul 1527. Părţi din sfintele moaşte au ajuns până în Scoţia, oraşul St. Andrews, sediu episcopal pâna la 1689, la nord de Edinburgh. Se presupune că, prezenţa moaştelelor a fost însoţită de minuni pentru că în oraş, lângă capela Sf. Leonard, clădirea ce aparţine astăzi colegiului, fusese spital pentru pelerinii ce veneau să se roage sfântului . Sf. Andrei a fost declarat patron al Scoţiei. Părticele ale moaştelor Sf. Ap. Andrei fuseseră oferite, după mutarea lor la Constantinopol, bisericilor din Milano, Nola şi Brescia şi probabil pot fi încă cinstite acolo. În anul 1460, când Peloponezul a căzut sub stăpânire turcească , capul Sf. Andrei a fost transportat în Italia, la început în oraşul Narni iar din 1462 la Roma . În anul 1964, la cererea mitropolitului de Patras, capul Sf. Ap. Andrei a fost restituit oraşului Patras de către papa Paul al VI-lea .

Creştinii din Patras au păstrat şi lemnele de măslin puse cruciş, pe care fusese răstignit Sf. Ap. Andrei. Crucea a fost transportată, după 1204, în Franţa, mai întâi la Dijon, apoi la mânăstirea Weaume, lânga Marsilia, în sfârşit la mânăstirea Sf. Victor din Marsilia, unde prezenţa unei parţi din ea, păstrată într-o teacă, era atestată înainte de 1250. În timpul revoluţiei franceze restul crucii s-a pierdut. În 1980 teaca şi ceea ce a mai ramas din crucea Sf. Andrei au fost redate mitropoliei din Patras .

Sciţii şi predicarea Evangheliei în Scitia Minor
Documente scrise de către Sf. Ap. Andrei, de tipul scrisorilor paulinice, despre creştinarea populaţiei geto-dacice de pe teritoriul pe care se va întinde în viitor ţara noastră, lipsesc. În lipsa acestora s-au căutat argumente sprijinitoare a predicării apostolice din alte surse.
În epoca migraţiilor popoarelor, spaţiul carpato-istro-pontic va fi cunoscut în scrierile cronicarilor şi geografilor aproape în exclusivitate ca Scitia sau Gotia, după numele popoarelor ce stăpâneau vremelnic acest teritoriu. Aşa cum bine remarca D. Teodor sciţii şi goţii, reprezentând pentru Imperiul Roman un pericol mai mare decât populaţia autohtonă, aveau mai multă importanţă pentru cronicari. Despre faptul că în perioada activităţii sfinţilor apostoli prin Scitia se înţelegea teritoriul dintre Istru şi Pontul Euxin ne asigură Strabo în “Geografia” sa, precum şi Ovidiu , care în “Tristele” şi “Ponticele” sale era întristat că a fost exilat la Tomis între “sciţi”.
Sciţii, populaţie nomadă de origine persană, migraseră prin Asia Mică în Nordul Pontului Euxin unde erau stabiliţi din sec. VIII-VII î. Hr. De aici, o parte din ei se raspândiseră prin vestul Pontului Euxin până la sudul Istrului stabilindu-se cam prin sec IV î. Hr. în Scythia Minor . O inscripţie greacă, datând din Sec. II î. Hr. şi descoperită la Histria, despre care relateaza Pippidi , le confirmă prezenţa.
Tracii şi geto-dacii
Însă, în ciuda migraţiei sciţilor, această regiune continuă să fie locuită de traci şi geto-daci care-şi păstrează organizaţia în uniuni tribale cum este cunoscută cea din sec. III î. Hr., condusă în NV Dobrogei de către regele get Zalmodegicos , atestată într-un document descoperit tot la Histria . Dobrogea rămâne predominant getică cel puţin până la sau după destrămarea regatului dac condus de Burebista . Acesta se întindea de la Dunarea mijlocie şi munţii Slovaciei în nord până la munţii Haemus în sud. Populaţia getică a continuat să rămână în aceste teritorii pe un timp mult mai îndelungat. Istoricul grec Dio Cassius în lucrarea sa “Istoria romanilor” atestă prezenţa lor în perioda pre-apostolica : “… dacii traiesc pe ambele maluri ale Dunării”. Iar Giurescu dovedeşte existenţa formaţiunii statale vlaho-bulgare de mult mai târziu: sfârşitul sec. XII – prima jumătate a sec. XIII. Se ştie că Dobrogea a fost încorporată în provincia romană Moesia din sudul Istrului în anul 15 d. Hr., pentru a fi separată de aceasta sub numele de Scythia Minor în anul 292.
Sciţii
Sciţii trebuie să fi fost cunoscuţi apostolilor în momentul tragerii la sorţi a teritoriilor de evanghelizat. Părintele Sabin Verzan, citat de D. Manolache , arată că numele lor este citat la 2 Mac 4, 47 şi că la 2 Mac 12, 29 este menţionat oraşul Schitopolis. În versetul următor apare limpede că locuitorii nu erau iudei deoarece ”…Iudeii aşezaţi acolo au dat mărturie despre bunăvoinţa pe care Schitopolitanii o aveau faţa de ei şi despre purtarea lor omenească în vremuri de restrişte.” S-a emis ipoteza că aceştia erau stabiliţi acolo în urma invaziei scitice contra Mezilor şi a războiului contra Palestinei şi Egiptului relatate de Herodot . Deasemenea sciţii erau bine cunoscuţi, printe altele ca fiind nedrepţi şi cruzi, nu numai iudeilor dar până şi la Roma, de vreme ce elocventul orator Cicero afirma în două din scrierile sale că ar putea pleda cu success “chiar şi în faţa unor judecători atât de nedrepţi cum ar fi sciţii” . Deci sciţii erau bine cunoscuţi ca neam în timpul propovăduirii apostolice.
Grecii
Se crede că prezenţa coloniilor greceşti, întemeiate încă din sec. VII-VI î. Hr. pe ţărmul vestic al Pontului Euxin a constituit de asemenea un motiv important pentru predicarea Evangheliei în Scitia Minor. Cu excepţia coloniei Tyras cele mai numeroase se aflau pe teritoriul Daciei Pontice: Histria , aproape de gurile Istrului , Tomis , Callatis şi Odysos , mai la sud. Aportul culturii elene a coloniştilor către populaţia Daciei Pontice nu trebuie neglijat, după cum nu trebuie subestimat fluxul informaţiilor pe care coloniştii puteau să le transmită lumii de unde emigraseră despre populaţia în mijlocul careia se sălăşluiseră. Coloniştii întreţineau prin intermediul navigatorilor şi comercianţilor greci legături cu elinii din ţara de origine şi cu negustorii ce cumpărau mărfurile transportate de ei în diferite parţi ale orientului apropiat şi ale Imperiului Roman. Pe această cale erau transportate şi informaţii despre populaţia autohtonă. Această populaţie autohtonă făcuse parte din regatul dac. Despre ea se cunoştea că în sec. I î. Hr. – I d. Hr. cunoscuse o mare înflorire a vieţii materiale, culturale şi spirituale . Cinstea şi alte calităţi intelectuale şi morale au fost recunoscute geţilor de către importante personalităţi ale antichităţii, cum au fost Herodot , Platon , Strabon ş. a., citaţi de Prof. Giurescu şi Prof. Vasilescu . Pentru a sublinia însemnătatea civilizaţiei geţilor pentru atragerea în misiune a Sf. Ap. Andrei, vom menţiona numai două fragmente din cele citate de Prof. Giurescu . Platon admirând stiinţa medicală a geţilor, despre care a luat cunostinţă de la un medic get, scria: “..spune că, precum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm întâi capul, ori capul fără trup, tot aşa nu se poate să încercăm a vindeca trupul, fără să îngrijim şi de suflet şi că tocmai de aceea sunt multe boli la care nu se pricep medicii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se ocupe”. Dio Chrysostom, elev al filozofului şi matematicianului Pitagora din Samos , afirma la rândul său: ”geţii sunt mai înţelepţi decât aproape toţi barbarii şi mai asemenea grecilor”. Calităţile moral – intelectuale erau atribuite de către Herodot , Strabon şi Platon eticei înalte şi credinţei în nemurire, datorate învăţăturilor lui Zalmoxis. Acestea trebuie să fi fost bine cunoscute şi în Iudeea în vremea apostolilor, dacă istoricul Flavius Josef cunoştea reputaţia ascetismului unora dintre daci pe care-i asemăna cu esenienii, după cum arătau Eliade si Culianu .
Limba şi cultura greacă
Alături de faptul că sciţii şi calităţile moral-religioase ale geţilor puteau fi cunoscute Sf. Ap. Andrei, cunoaşterea limbii eline de către coloniştii Pontului Euxin şi faptul că parte din autohtoni puteau vorbi această limbă, poate să fi constituit de asemenea un factor important pentru predicarea Evangheliei în Scitia Minor. Despre geto-daci se ştie că nu numai căpeteniile, preoţii, ci probabil şi meşteşugarii vorbeau şi scriau folosind alfabetul grec şi latin . Este interesant de reamintit că în perioada misiunii apostolilor, dar şi cu mult mai înainte, limba cea mai vorbită în Imperiul Roman şi în teritoriile învecinate era greaca şi nu latina, inclusiv în Roma şi de către diaspora evreilor stabilită în Roma . După cum susţine Frend chiar şi în Palestina “limba elenă era, după aramaica, limba cea mai folosita şi cuvinte de origină elenă intraseră în uzul curent în timpul propovăduirii Mântuitorului”. Cultura elenistică fusese răspândită “în tot bazinul mediteranean dar şi în nordul Africii, Egipt, orientul apropiat şi sud-estul Europei”, atât prin cuceririle teritoriale ale lui Alexandru Macedon cât şi prin coloniştii greci şi schimburile comerciale efectuate de ei . După cum arată Deissmann, limba şi cultura greacă erau dominante nu numai în rândul învăţaţilor ci pătrunsese până la nivelul păturilor de jos, în special în oraşe. De aici necesitatea ca noua învăţătură să fie propovăduită în limba cea mai raspândită, aşa cum a facut-o Sf. Ap. Pavel, “precum şi ceilalţi”.
Un argument în favoarea importanţei limbii greceşti ca limbă de răspândire a creştinismului este acela că toate scrierile Noului Testament au fost scrise iniţial în limba greacă cu excepţia Evangheliei lui Matei, scrisă iniţial în limba aramaica, dar care s-a pierdut. Tot în limba greacă a fost făcută prima traducere a Vechiului Testament, Septuaginta, în a doua jumătate a sec. III î. Hr.
Sf. Ap. Andrei vesteşte Evanghelia în Scitia Minor
În acest context nu se poate ignora importanţa cunoaşterii limbii greceşti de către o parte din autohtonii Daciei Pontice în sprijinul afirmaţiei că Sf. Ap. Andrei n-a putut ocoli acest teritoriu. Ne reamintim că elinii veniţi la Ierusalim la sărbătoarea Paştelui iudaic, l-au căutat pe Sf. Ap. Filip, iar acesta pe Sf. Ap. Andrei ca să le înlesnească întrevederea cu Mântuitorul . Oricum Sf. Ap. Andrei a predicat populaţiei din cetăţile Asiei Mici. In această regiune, alături de comunităţi ce vorbeau aramaica, ca de pilda caldeenii , populaţia era în mare parte vorbitoare de limbă elenă în perioada apostolică. Mai târziu a predicat vorbitorilor de limbă elenă din Macedonia, Tesalia, Ahaia. În aceste condiţii este greu de conceput că limba nu-i era cunoscută. Iată deci trei motive pentru care avem dreptul să avem certitudinea vestirii Evangheliei în Scitia Minor direct de către primul chemat dintre apostoli.
Urmele trecerii apostolului nu s-au şters din memoria oamenilor locurilor. În Dobrogea şi în Basarabia s-au păstrat colinde şi legende care amintesc trecerea Ap. Andrei precum şi toponime care amintesc prezenţa sa în aceste locuri: “Pârâiaşul Sfântului Andrei”, “Peştera Sf. Andrei” ş.a. Elementele enumerate întăresc certitudinea propovăduirii apostolice directe pe o parte a teritoriului ţării noastre, propovăduire care, ca peste tot unde au trecut apostolii, a dat roade.
Episcopi la Tomis
Ca şi în alte părţi pe unde a trecut, Sf. Ap. Andrei trebuie să fi botezat pe noii adepţi la creştinism şi să fi hirotonit diaconi, preoţi şi episcopi . Deşi nu avem menţiune scrisă despre aceasta, este foarte probabil să fi instalat episcop la Tomis . Aşa după cum a hirotonit ca episcop la Odyssos pe ucenicul său Ampliat , despre care se relatează în Epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel. Sau cum a orânduit episcop pe Stahis în Bizanţ , şi pe Stratocles din Patras . Şi după cum se relatează că a instalat episcop pentru locuitorii din Sinope , fără să-i fi fost menţionat numele. Lipsa documentelor scrise nu trebuie să ne mire. Aşa cum arată Sf. Irineu de Lugdunum (Lyon), “triburile barbare au primit credinţa fără epistole” . Episcopia de Tomis este menţionată documentar abia în anul 369, cu ocazia conflictului episcopului local, Vetranion, cu împăratul eretic Valens , cu care se va înfrunta mai târziu şi Sf. Vasile cel Mare. Dar existenţa unor episcopi la Tomis a fost arătată şi anterior în unele din actele martirice. În tot cazul, Eusebiu de Cezarea, enumerând episcopii participanţi la primul Sinod ecumenic de la Niceea din anul 325, nu uită să menţioneze că “nu lipsea din ceată nici cel al sciţilor” . Prof. M. Păcurariu crede, ca şi mulţi alţii, că este vorba despre episcopul de Tomis, din Scitia Minor .

Cele de mai sus întăresc părerea că Sf. Ap. Andrei a predicat în Dacia Pontică. Acest fapt este recunoscut unanim atât în Biserica Ortodoxă cât şi de către cea de la Roma .

Iată şi mărturia mitropolitului Nicodimos de Patras care, cu ocazia pelerinajului cu moaştele Sf. Ap. Andrei în România , a scris următorul tropar: Fiu al Galileii şi frate al lui Petru, dintre pescari în soborul apostolilor întâi ai fost chemat, Andrei cel minunat. Iar de la mormântul tău din Patras chemi popoarele la Dumnezeu şi acum ne-ai umplut de bucurie că în România ai venit, unde pe Hristos-Domnul L-ai propovăduit .