marți, 6 aprilie 2010
miercuri, 24 februarie 2010
Cuvinte vii
"Nu te increde prea mult mintii tale; gandirea trebuie rafinata prin suferinta, caci altfel nu va rezista incercarii acestor vremuri crude."
luni, 22 februarie 2010
O rugaciune foarte frumoasa.

"Doamne, da-mi puterea sa primesc cu sufletul linistit tot ce-mi va aduce ziua de maine. Da-mi puterea sa ma las cu totul in voia Ta cea sfanta si in fiecare clipa stai in preajma mea si intareste-ma!
Orice veste va aduce ziua de maine, buna sau rea, invata-ma sa o primesc cu inima impacata si cu credinta neclintita ca voia Ta sta asupra tuturora!
Fie ca tot ce fac si tot ce spun, voia Ta sa-mi stapaneasca cugetul si simtirea iar cand asupra mea vor veni imprejurari neasteptate, ajuta-ma sa le implinesc dupa voia Ta!
Da-mi putere sa lucrez cu tarie si cu intelepciune fara sa stanjenesc sau sa amarasc pe aproapele meu!
Ajuta-ma Doamne, sa pot duce povara zilei de maine cu toate cate le va aduce ea!
Struneste-mi vointa si invata-ma sa ma rog, sa sper, sa cred, sa indur, sa iubesc si sa iert!
Iar cand ma rog Tie fie ca Tu Insuti sa Fii cel care se roaga in mine!"
duminică, 21 februarie 2010
Rugaciunea sf.Efrem Sirul care se rosteste in Sfantul si Marele Post

Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie.
Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei daruieste-mi-l mie, sluga Ta. Asa, Doamne Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad greselile mele si sä nu osandesc pe fratele meu. Ca binecuvantat esti Tu in vecii vecilor. Amin.
Această rugăciune este citită de două ori la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi Duminicile), căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor săvârşite de obicei în timpul Postului Mare.
La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri. Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunând: „Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul!” întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit. De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post? Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie, să spunem aşa, o „verificare” pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către Dumnezeu.
După fiecare cerere a rugăciunii facem o metanie.
OCAZIILE MARUNTE
"Nimeni sã nu treacã pe lângã ocaziile mãrunte pentru a cãuta o lucrare mai mare. Ai putea sã înfãptuiesti bine mica lucrare, dar sã esuezi teribil încercând s-o faci pe cea mare si sã te descurajezi. Fãcând cu hotãrâre ceea ce gãsesti de fãcut, vei dezvolta aptitudini pentru o lucrare mai mare. Dispretuind ocaziile zilnice, neglijând lucrurile mãrunte aflate la îndemânã, multi ajung ofiliti si neroditori.
Sã nu depindeti de ajutorul omenesc. Priviti dincolo de fiintele umane, cãtre Acela hotãrât de Dumnezeu sã poarte durerile noastre, sã ducã suferintele noastre si sã îngrijeascã de nevoile noastre. Dându-I crezare lui Dumnezeu, începeti oriunde gãsiti o lucrare de fãcut si înaintati cu credintã nestrãmutatã. Credinta în prezenta lui Hristos este cea care dã tãrie si statornicie. Lucrati în mod dezinteresat, dându-vã toatã osteneala, cu o energie mereu crescândã.
Iisus a rãspuns: "Tu zici: 'Dacã poti!'... Toate lucrurile sunt cu putintã celui ce crede!" (Marcu 9,23)
În câmpurile unde conditiile sunt atât de neplãcute si descurajante, încât multi nu doresc sã meargã acolo, s-au produs schimbãri remarcabile prin eforturile lucrãtorilor jertfitori de sine. Ei au trudit cu rãbdare si perseverentã, fãrã a se bizui pe puterea omeneascã, ci pe Dumnezeu, iar harul Sãu i-a sustinut. Binele care a fost astfel înfãptuit nu va fi cunoscut niciodatã în aceastã lume, însã, în lumea mãreatã ce va urma, vor fi vãzute rezultate binecuvântate."
Divina vindecare - Ellen G.White
Sã nu depindeti de ajutorul omenesc. Priviti dincolo de fiintele umane, cãtre Acela hotãrât de Dumnezeu sã poarte durerile noastre, sã ducã suferintele noastre si sã îngrijeascã de nevoile noastre. Dându-I crezare lui Dumnezeu, începeti oriunde gãsiti o lucrare de fãcut si înaintati cu credintã nestrãmutatã. Credinta în prezenta lui Hristos este cea care dã tãrie si statornicie. Lucrati în mod dezinteresat, dându-vã toatã osteneala, cu o energie mereu crescândã.
Iisus a rãspuns: "Tu zici: 'Dacã poti!'... Toate lucrurile sunt cu putintã celui ce crede!" (Marcu 9,23)
În câmpurile unde conditiile sunt atât de neplãcute si descurajante, încât multi nu doresc sã meargã acolo, s-au produs schimbãri remarcabile prin eforturile lucrãtorilor jertfitori de sine. Ei au trudit cu rãbdare si perseverentã, fãrã a se bizui pe puterea omeneascã, ci pe Dumnezeu, iar harul Sãu i-a sustinut. Binele care a fost astfel înfãptuit nu va fi cunoscut niciodatã în aceastã lume, însã, în lumea mãreatã ce va urma, vor fi vãzute rezultate binecuvântate."
Divina vindecare - Ellen G.White
miercuri, 17 februarie 2010
PACATOSUL ARE NEVOIE DE DUMNEZEU

La început, omul a fost înzestrat cu puteri nobile şi cu o minte bine echilibrată. Ca fiinţă, el era desăvârşit şi în deplină armonie cu Dumnezeu. Gândurile lui erau curate, iar scopurile sale, sfinte. Dar prin neascultare, puterile sale au ajuns pervertite, iar egoismul a luat locul iubirii. Prin păcat, el a ajuns atât de slab, încât îi era imposibil, în propria sa putere, să reziste puterii răului. El a devenit rob al lui Satana şi ar fi rămas astfel pentru totdeauna, dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit în mod special. A fost scopul ispititorului de a zădărnici planul divin prin crearea omului şi a umple pământul cu vaiet şi pustiire ca apoi, arătând spre toate aceste rele, să le prezinte ca fiind rezultatul faptului că Dumnezeu a creat pe om.
În starea sa de nevinovăţie, omul trăia într-o fericită comuniune cu El, "în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei" (Coloseni 2,3). Dar după păcătuirea sa, el n-a mai putut găsi deloc bucurie în sfinţenie şi, ca urmare, a căutat să se ascundă de prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta este încă starea inimii nerenăscute. O astfel de inimă nu este în armonie cu Dumnezeu, şi, deci, nu găseşte nici o bucurie în comuniunea cu El. Păcătosul nu poate fi fericit în prezenţa lui Dumnezeu şi de aceea va ocoli, se va retrage din compania fiinţelor sfinte. Dacă i s-ar îngădui să intre în ceruri, aceasta n-ar fi o bucurie pentru el. Spiritul iubirii neegoiste care domneşte acolo : fiecare inimă răspunzând inimii iubirii infinite : n-ar trezi nici un ecou în sufletul său. Gândurile, interesele şi motivele sale ar fi străine de cele ce determină acţiunile fiinţelor fără păcat care locuiesc acolo. El ar constitui o notă discordantă în armonia cerului. Pentru el, cerul ar fi un loc de tortură şi ar dori să se ascundă de Acela care este lumina şi centrul bucuriei cerului. Nu este deci o hotărâre arbitrară din partea lui Dumnezeu aceea de a exclude pe cei răi din ceruri, căci propria lor nevrednicie face imposibilă prezenţa lor acolo. Pentru ei, slava lui Dumnezeu ar fi un foc mistuitor. Ei ar prefera nimicirea numai ca să poată fi ascunşi de faţa Celui care a murit ca să-i răscumpere.
Este imposibil să scăpăm prin noi înşine, din prăpastia păcatului în care ne-am afundat. Inimile noastre sunt rele şi nu le putem schimba. "Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul" (Iov 14,4). Căci "umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună" (Romani 8,7). Educaţia, cultura, exercitarea voinţei, eforturile omeneşti : toate acestea au sfera lor de acţiune, dar aici ele sunt cu totul fără putere. Ele pot produce o corectă comportare exterioară, dar nu pot schimba inima; ele nu pot curăţi izvoarele vieţii. Trebuie să existe o putere care să lucreze dinăuntru, o nouă viaţă de sus, mai înainte ca oamenii să poată fi schimbaţi de la păcat la sfinţenie. Această putere este Hristos. Numai harul Său poate să învioreze puterile fără viaţă ale sufletului şi să-l atragă spre Dumnezeu, spre sfinţire.
Mântuitorul spunea: "Dacă un om nu se naşte din nou", adică dacă el nu primeşte o inimă nouă, dorinţe noi, scopuri şi motive noi, care să ducă la o viaţă nouă, el "nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan 3,3). Ideea că este necesară numai o dezvoltare a calităţilor bune care există de la natură în om este o fatală înşelăciune. "Căci omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte" (1 Corinteni 2,14). "Nu te mira că ţi-am zis: 'Trebuie să vă naşteţi din nou' " (Ioan 3,7). Despre Domnul Hristos este scris: "În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor" (Ioan 1,4). El era singurul "Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi" (Fapte 4,12).
Nu este suficient să-ţi dai seama de bunătatea plină de iubire a lui Dumnezeu, să vezi bunăvoinţa Lui şi duioşia părintească a caracterului Său. Nu este de ajuns să discerni înţelepciunea şi dreptatea legii Sale, să vezi că ea este întemeiată pe principiul veşnic al iubirii. Apostolul Pavel a văzut toate acestea când a exclamat: " mărturisesc prin aceasta că Legea este bună". "Aşa că Legea, negreşit este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună". Dar el a adăugat în amărăciunea şi disperarea sufletului său: "dar eu sunt pământesc, vândut rob al păcatului" (Romani 7,16. 12. 14). El tânjea după curăţirea şi neprihănirea pe care era neputincios să le dobândească prin sine însuşi şi aceasta l-a făcut să strige: "O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?" (Romani 7,24). Acesta este strigătul care a izbucnit din inimile împovărate ale oamenilor din toate ţările şi din toate veacurile. Nu este decât un singur răspuns pentru toţi: "Iată mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii" (Ioan 1,29).
Multe sunt simbolurile, pildele prin care Duhul lui Dumnezeu a căutat să ilustreze acest adevăr şi să-l facă clar sufletelor care tânjesc să fie eliberate de povara vinovăţiei. Când, după ce a păcătuit înşelând pe Esau, Iacob a fugit din casa tatălui său, el se simţea apăsat de greutatea vinovăţiei sale. Singur şi fugar cum era, despărţit de tot ceea ce făcea ca viaţa să aibă valoare, să-i fie dragă, singurul gând care, mai presus de toate celelalte apăsa asupra sufletului său a fost temerea ca nu cumva păcatul său să-l fi despărţit de Dumnezeu, fiind părăsit de Providenţă. În amărăciunea sa, el s-a culcat să se odihnească pe pământul gol, având în jurul său numai dealurile singuratice, iar deasupra, strălucirea cerului acoperit de stele. Pe când dormea, o lumină stranie i-a apărut în vis. Şi iată, de pe pământul pe care se odihnea o uriaşă scară părea că se înalţă chiar până la porţile cerului, şi pe ea îngerii lui Dumnezeu coborau şi urcau, în timp ce de sus, din slava cerului, o voce divină s-a auzit rostind o solie de mângâiere şi speranţă. Astfel s-a făcut cunoscut lui Iacob ceea ce răspundea nevoii şi dorinţei sufletului său : un Mântuitor. Cu bucurie şi recunoştinţă a văzut descoperindu-i-se o cale prin care el, un păcătos, putea fi readus în comuniune cu Dumnezeu. Scara tainică din visul său reprezenta pe Domnul Hristos, singurul mijloc de comunicare dintre Dumnezeu şi om.
Acesta este acelaşi tablou la care Domnul Hristos S-a referit în convorbirea Sa cu Natanael, atunci când a spus: "Veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului" (Ioan 1,51). Prin căderea sa în păcat, omul s-a înstrăinat de Dumnezeu, iar pământul a fost despărţit de cer. Peste prăpastia aceasta despărţitoare nu poate exista nici un mijloc de comunicare. Dar prin Domnul Hristos pământul este iarăşi pus în legătură cu cerul. Prin meritele Sale, Domnul Hristos a făcut un pod de legătură peste prăpastia făcută de păcat, astfel încât îngerii slujitori să intre din nou în relaţie cu oamenii. Domnul Hristos este Acela care leagă pe omul căzut, în slăbiciunea şi neputinţa sa, de Izvorul puterii infinite.
Zadarnice sunt visurile oamenilor spre progres, în zadar sunt toate silinţele pentru înălţarea omenirii, atâta timp cât aceştia neglijează singura sursă a speranţei şi ajutorului neamului omenesc căzut în păcat. Căci "orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor" (Iacob 1,17). Fără Dumnezeu nu există un caracter creştin desăvârşit. Iar singura cale spre Dumnezeu este Domnul Hristos. El spune: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine" (Ioan 14,6).
Inima iubirii divine tânjeşte după copiii Săi de pe pământ cu o putere mai tare decât moartea. Dând pe Fiul Său pentru noi, El ne-a dăruit totul în acest unic dar. Viaţa, moartea şi lucrarea de mijlocire a Mântuitorului, lucrarea îngerilor în favoarea noastră şi suspinurile negrăite ale Duhului Sfânt şi, mai presus de toate, Tatăl lucrând totul prin toţi, interesul necontenit al fiinţelor cereşti : toate acestea sunt puse în slujba mântuirii oamenilor.
Să contemplăm deci sacrificiul uimitor adus pentru noi. Să căutăm să înţelegem şi să apreciem activitatea şi energia pe care cerul le depune pentru câştigarea celor pierduţi şi aducerea lor înapoi în casa Tatălui. Motive mai bune şi mijloace mai puternice decât cele folosite nu s-ar putea pune niciodată în acţiune; răsplata cea peste măsură de mare pentru împlinirea în dreptate a datoriei, bucuria cerului, societatea îngerilor, comuniunea şi iubirea lui Dumnezeu şi a Fiului Său, înălţarea şi dezvoltarea tuturor facultăţilor noastre de-a lungul tuturor veacurilor : nu sunt toate acestea puternice stimulente şi încurajări care să ne determine să aducem Creatorului şi Răscumpărătorului nostru o slujire pornită dintr-o inimă plină de iubire?
Pe de altă parte, judecăţile lui Dumnezeu rostite împotriva păcatului, o răsplată inevitabilă, degradarea caracterului nostru şi răsplătirea finală sunt prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu spre a ne avertiza împotriva primejdiei de a sluji lui Satana.
Să nu ţinem seama oare de bunătatea lui Dumnezeu? Ce ar fi putut face El mai mult? Să ne aşezăm deci într-o bună şi dreaptă legătură cu El, care ne-a iubit şi ne iubeşte cu o dragoste uimitoare. Să ne folosim deci cât mai mult de mijloacele harului care ne-au fost puse la dispoziţie pentru ca să fim transformaţi până la deplina asemănare cu El şi pentru a fi readuşi în tovărăşia îngerilor slujitori, în armonie şi comuniune cu Tatăl şi cu Fiul
"Calea catre Hristos", Ellen G.White
SUNT IERTAT DACA IERT.
Mi-a placut foarte mult acest articol, il consider esential, ti se iarta daca ierti! Asa este, si acum este momentul sa ne dam seama daca suntem suparati pe cineva, pe aproapele nostru, sa ne cerem iertare, sa ne impacam, sa iertam!
"Biserica este locul in care omul nu trebuie sa intre, daca a lipsit pe cineva de iertare. Iata ce ne spune Evanghelistul Matei: „Cand aduci darul tau la altar, si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva asupra ta, lasa darul tau inaintea altarului si mergi de te impaca mai intai cu fratele tau; apoi, venind, adu darul tau” (Mat. 5, 23-24).
Ceea ce-i lipseste omului din zilele noastre, este constiinta prezentei. El nu mai constientizeaza unde se afla. Crede ca a fi in Biserica este tot una cu a fi in orice alt loc. In realitate, el este aici pentru a se impartasi cu Trupul si Sangele Domnului. Insa, nimeni nu trebuie sa se impartaseasca daca nu este impacat cu ceilalti. Desigur, el isi poate minti duhovnicul, pentru se impartasi. In acest caz, imi vin in minte cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur: "precum hrana cea trupeasca, intrand intr-un stomac bolnav, mai mult sporeste boala, asa hrana cea sufleteasca, gustandu-se cu nevrednicie, mai mult mareste raspunderea si osanda”.
Pentru ca omul s-a obisnuit sa intre in Biserica si atunci cand nu daruieste iertare, s-a obisnuit si cu a sta pe loc, atunci cand preotul spune: "Cu frica, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati”(chemarea spre impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului).
Cel ce s-a impartasit cu adevarat, nu va spune niciodata "te iert, dar nu te uit”. Un om impartasit nu mai are retineri in a acorda pe deplin iertarea. Luand in sine Iubirea, are putere sa iubeasa. Celui ce-i face rau, ii raspunde cu bine, si paradoxal, crede ca n-a facut pentru aproapele tot binele pe care putea sa-l faca.
Tinand dusmanie impotriva aproapelui, nu mai suntem constienti ca atunci cand rostim: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri", ne rugam in felul urmator: "Doamne, eu raman pentru totdeauna dusmanul aproapelui meu, fii si Tu totdeauna dusmanul meu".
Este trist ca notiunea de iertare s-a diversificat, ca o intelege fiecare dupa cum vrea. Daca Scriptura ne spune sa iertam de saptezeci de ori cate sapte, nu inseamna ca daca am iertat de patru sute nouazeci de ori e cazul sa incetam a ierta. Si ar mai fi ceva, sa iertam asa cum iarta Dumnezeu" (crestinortodox.ro)
"Biserica este locul in care omul nu trebuie sa intre, daca a lipsit pe cineva de iertare. Iata ce ne spune Evanghelistul Matei: „Cand aduci darul tau la altar, si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva asupra ta, lasa darul tau inaintea altarului si mergi de te impaca mai intai cu fratele tau; apoi, venind, adu darul tau” (Mat. 5, 23-24).
Ceea ce-i lipseste omului din zilele noastre, este constiinta prezentei. El nu mai constientizeaza unde se afla. Crede ca a fi in Biserica este tot una cu a fi in orice alt loc. In realitate, el este aici pentru a se impartasi cu Trupul si Sangele Domnului. Insa, nimeni nu trebuie sa se impartaseasca daca nu este impacat cu ceilalti. Desigur, el isi poate minti duhovnicul, pentru se impartasi. In acest caz, imi vin in minte cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur: "precum hrana cea trupeasca, intrand intr-un stomac bolnav, mai mult sporeste boala, asa hrana cea sufleteasca, gustandu-se cu nevrednicie, mai mult mareste raspunderea si osanda”.
Pentru ca omul s-a obisnuit sa intre in Biserica si atunci cand nu daruieste iertare, s-a obisnuit si cu a sta pe loc, atunci cand preotul spune: "Cu frica, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati”(chemarea spre impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului).
Cel ce s-a impartasit cu adevarat, nu va spune niciodata "te iert, dar nu te uit”. Un om impartasit nu mai are retineri in a acorda pe deplin iertarea. Luand in sine Iubirea, are putere sa iubeasa. Celui ce-i face rau, ii raspunde cu bine, si paradoxal, crede ca n-a facut pentru aproapele tot binele pe care putea sa-l faca.
Tinand dusmanie impotriva aproapelui, nu mai suntem constienti ca atunci cand rostim: "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri", ne rugam in felul urmator: "Doamne, eu raman pentru totdeauna dusmanul aproapelui meu, fii si Tu totdeauna dusmanul meu".
Este trist ca notiunea de iertare s-a diversificat, ca o intelege fiecare dupa cum vrea. Daca Scriptura ne spune sa iertam de saptezeci de ori cate sapte, nu inseamna ca daca am iertat de patru sute nouazeci de ori e cazul sa incetam a ierta. Si ar mai fi ceva, sa iertam asa cum iarta Dumnezeu" (crestinortodox.ro)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)