Imi amintesc de inteleptul obicei al Sfintilor Parinti din vechime, potrivit caruia ei, dandu-si binete unul altuia cand se intalneau, nu intrebau de sanatate si de nimic altceva, fara numai de rugaciune, zicand:
Totusi, nu orice rostire de rugaciune este rugaciune cu adevarat. A sta inaintea icoanei, acasa ori in biserica, si a bate metanii nu este inca rugaciune ci ceva ce tine de rugaciune; a spune rugaciune pe dinafara, sau a le citi din carte, sau a le asculta rostite de altul, inca nu este rugaciune, ci doar o unealta sau mijloc de descoperire si de intetire a ei. Rugacinea in sine este ivirea in inima noastra, unul dupa altul, a simtamintelor evlavioase catre Dumnezeu - simtamintelor defaimarilor de sine, devotamentului, recunostintei, slavoslovirii, iertarii, caderii cu osardie inaintea Lui, frangerii inimii, supunerii fata de voia dumnezeiasca si asa mai departe. Toata grija noastra trebuie sa fie pentru aceea ca in vremea rostirii rugaciunii aceste simtamine si cele asemenea lor sa umple sufletul nostru, asa incat atunci cand limba rosteste rugaciuni sau urechea le asculta, iar trupul bate metanii, inima sa nu fie pustie, ci in ea sa domneasca vreun simtamant care tinde spre Dumnezeu. Cand aceste simtaminte exista, ceea ce rostim este rugaciune; cand nu exista, nu este inca rugaciune.
Pare ca nu-i nimic mai simplu si mai firesc pentru noi decat rugaciunea, altfel spus tinderea inimii catre Dumnezeu. Si totusi ea nu se gaseste la toti si intodeauna.Ea trebuie starnita, iar odata starnita trebuie intarita - altfel spus, trebuie sa educam in noi insine duhul rugaciunii. Cel dintai mijloc pentru aceasta este citirea sau ascultarea cuvintelor de rugaciune. Savarseste asa cum se cuvine aceasta citire sau ascultare, si negresit vei starni si vei intari suis in inima ta catre Dumnezeu, altfel spus vei intra in duhul rugaciunii.
In cartile noastre de rugaciuni se afla rugaciuni ale Sfintilor Parinti: Efrem Sirul, Macarie Egipteanul, Vasile cel Mare, Ioan Gura de Aur si ale altor mari rugatori. Fiind plini de duhul rugaciunii, ei au infatisat in cuvinte cele insuflate lor de duhul acesta si le-au predanisit noua. In rugaciunile lor se misca marea putere a rugaciunii si cine patrunde in ele cu toata luarea aminte si ravna, acela, in virtutea legii actiunii si reactiunii, gusta negresit din puterea rugaciunii, pe masura apripierii asezarii sale leuntrice de asezarea potrivita rugaciunii. Pentru ca citirea sau ascultarea rugaciunii sa ni se faca mijloc eficace de aducare a rugaciunii, trebuie sa o savarsim in asa fel ca gandul si inima se recepteze continutul rugaciuilor care o alcatuiesc. Voi arata in acest scop, cele mai simple 3 metode:
1. nu purcede la rugaciune fara pregatire, fie ea si scurta;
2. nu o savarsi la nimereala, ci cu luare aminte si cu simtire;
3. sa nu treci la indeletnicirile obisnuite indata ce ai terminat rugaciunea.
Sa zicem ca citirea sau ascultarea rugaciunilor este pentru noi o treaba cat se poate de obisnuita, dar nu se poate nicidecum ca ea sa nu ceara o pregatire. Ce este mai obisnuit decat cititul sau scrisul pentru cei ce stiu sa citeasca si sa scrie? Si totusi, apucandu-ne sa scriem sau sa citim, nu incepem deodata, ci zabovim putin, macar atat cat avem nevoie pentru a ne aseza intr-o pozitie potrivita. Cu cat mai mult este nevoie, inainte de rugaciune, de actiuni pregatitoare pentru rugaciune, de actiuni pregatitoare pentru rugaciune, mai ales atunci cand indeletnicirea premergatoare tinea de un cu totul alt domeniu decat cel caruia ii apartine rugaciunii.
Asadar, cand purcezi la citirea rugaciunilor dimineata ori seara, stai sau sezi, sau plimba-te putin, si in acest rastimp sa-ti osteneala sa-ti trezvesti gandul, desfacandu-l de toate treburile si lucrurile lumesti/ Dupa aceea cugeta: cine este Cel spre Care te intorci in rugaciune si cine esti tu, care ai sa incepi acum aceasta intoarcere prin rugaciune catre El, si in potrivire cu aceasta, desteapta in sufletul tau dispozitia starii inaintea lui Dumnezeu in inima, stare defaimatoare de sine si patrunsa de frica evlavioasa. In asta consta toata pregatirea si anume in a sta cu evlavie inaintea lui Dumnezeu: pregatire mica dar nicidecum neinsemnata. Aici se pune inceputul rugaciunii, iar inceputul bun inseamna jumatate din lucrare.
Dupa ce te-ai randuit launtric in acest fel, stai inaintea icoanei si, dupa ce ai facut cateva metanii, incepe obisnuitele rugaciuni: "Slava Tie, Dumnezeul nostru, Duhul adevarului... vino si Te salastuieste intru noi..." si celelalte. Rosteste fara graba, patrunde cu mintea in fiecare cuvant si du pana la inima ideea fiecarui cuvant", adica "intelege ce citesti si simte ceea ce ai inteles". Nu e nevoie de alte reguli. Acestea doua - "intelege" si "simte" - , implinite asa cum trebuie, impodobesc orice rostire de rugaciune cu vrednicie adevarata si ii impartasesc toata lucrarea cea roditoare. Citesti: "Si ne curateste pe noi de toata intinaciunea"? Sa iti simti intinarea, sa doresti curatia si sa o cauti cu nadejede de la Domnul. Citesti: "si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri?" Si in sufletul tau sa ierti, si cu inima care a iertat toate tuturor sa ceri pentru tine de la Domnul iertare. Citesti "Faca-se voia Ta"? Si in inima ta sa incredintezi pe de-a-ntregul Domnului soarta ta si sa te arati gata a intampina fara cartire, cu seninatate, tot ce Ii va placea Domnului sa trimita asupra ta. Daca vai lucra astfel la fiecare stih al rugaciunii tale, vei avea o rugaciune adevarata.
Pentru a o putea savarsi cu mai mult spor in felul acesta, iata ce sa faci:
1. sa ai pravila de rugaciune, cu binecuvantarea parintelui tau duhovnicesc, nu mare, ci de asa fel incat sa o piti indeplini fara graba in conditiile unei zile de lucru obisnuite;
2. inainte de a te ruga, in timpul liber citeste cu luare aminte rugaciunile care intra in pravila ta, intelege pe deplin fiecare cuvant si patrunde-l cu simtirea, asa incat sa stii dinainte ce trebuie sa ai in suflet la fiecare cuvant, iar si mai bine este sa inveti pe dinafara rugaciunile randuite. Daca vei face asa, in timpul rostirii rugaciunii iti va fi usor sa intelegi si sa simti. Mai ramane o singura greutate: gandul zburator va tot fugi la alte lucruri. In aceasta privinta iata ce este de facut:
3. trebuie sfortare pentru pastrarea luarii aminte, stiind dinainte ca gandul va fugi. Dupa aceea, cand in timpul rugaciunii el va fugi, adu-l inapoi. Iarasi va fugi? Iar adu-l inapoi, si tot asa de fiecare data. Insa de fiecare data sa nu uiti sa citesti iarasi ceea ce citeai atunci cand a fugit gandul, prin urmare, fara luare aminte si fara simtire; si chiar daca gandul tau fuce de cateva ori in timpul rostirii aceluiasi loc, citeste locul cu pricina de cateva ori, pana ce vei ajunge sa o faci cu intelegere si simtire. Daca vei birui o data aceasta piedica, poate ca alta data nu se va mai repeta cu aceeasi putere. Asa trebuie sa faci cand gandul fuge si se imprastie. Poate insa ca un anumit cuvant lucreaza cu asemenea putere asupra sufletului, incat acesta nu vrea sa mearga mai departe cu rostirea rugaciunilor, si cu toate ca limba zice rugaciuni, gandul tot fuge inapoi, la locul care a lucrat astfel asupra lui. In acest caz,
4. opreste-te, nu citi mai departe, ci opreste-te cu luare aminte si cu simtire asupra acelui loc, hraneste-ti sufletul cu el sau cu acele cugetari carora el le da nastere. Si nu te grabi sa te rupi de starea aceasta, asa incat, daca vremea te stramtoreaza, mai bine lasi neterminata pravila decat sa strici o asemenea stare. Ea te va adumbri, poate, intreaga zi, ca un inger pazitor!
Asemenea lucrari harice asupra sufletului in timpul rugaciunii arata ca duhul rugaciunii incepe sa prinda radacini si prin urmare, pastrarea acestei stari este mijlocul cel mai de nadejde pentru educarea si intarirea in noi a duhului de rugaciune.
In cele din urma, ai terminat rugaciunea, nu treci indata la alte indeletniciri, oricare ar fi ele, ci stai si cugeta macar un pic, la ce ai savarsit si la ce te indatoreaza, straduindu-te, daca ti-a fost dat sa simti ceva in timpul rugaciunii, sa pastrezi lucrurl cu pricina si dupa incheierea ei. De altfel daca cineva isi face rugaciunile cum se cade, nu va mai avea chef sa se ocupe grabnic de treburi. Asa e felul rugaciunii! Ceea ce spuneau stramosii nostri cand s-au intors de la Tarigrad, ca cine a gustat dulce nu mai voieste amaraciune, se implineste cu oricine s-a rugat bine in vremea pravilei. Si se cuvine a sti ca tocmai gustarea acestei dulceti a rugaciunii e scopul pravilei si ca pravila educa duhul rugaciunii tocmai prin aceasta gustare.
Daca veti respecta aceste putine reguli, veti vedea in curand rodul ostenelii rugaciunii. Iar cine le implineste si fara indicatiile acestea deja gusta, bineinteles, rodul despre care vorbim. Orice pravila lasa urma rugaciunii in suflet, continuarea ei statornica dupa aceeasi randuiala face aceasta urma sa prinda radacini, iar rabdarea in osteneala aceasta va altoi pe ea si duhul rugaciunii. Pe care sa vi-l daruiasca Domnul, pentru rugaciunile Preacuratei Stapanei noastre, de Dumnezeu Nascatoare!"
Sfantul Teofan Zavoratul - Stiinta rugaciunii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu