Icoana Marelui Praznic al Intruparii Mantuitorului Iisus Hristos.

"Pe intinderea golasa a unui munte stancos, presarat ici-colo cu smocuri de iarba, un furnicar de persoane, deopotriva ceresti si terestre, se agita in jurul unei pesteri scobite in piatra. Inauntrul acesteia, doua dobitoace - un magar si un bou - il "asista" pe Cel de neincaput, circumscris miraculos in faptura gingasa a unui prunc infasatel. In dreapta, totdeauna in dreapta Pruncului - la fel ca in icoana Theotokos, unde, de aceasta data, Pruncul este Cel zugravit in dreapta Maicii Sale - , prispa pesterii este in intregime ocupata de o perna uriasa de culoare purpurie pe care zace Fecioara lehuza, lungita pe o parte si cu spatele la Prunc. Deasupra pesterii, o droaie de ingeri vegheaza spotul ferm al stelei de la Rasarit, atintit asupra Pruncului din iesle. In stanga lehuzei, premonitia stiintifica, simbolizata de cortegiul regilor magi calari, urmeaza vectorul luminos al astrului; in dreapta, revelatia angelica, simbolizata de taifasul duhovnicesc dintre ingeri si pastori. La poalele pesterii, Satana, in chip de pastor, se straduieste sa intretina dilema si perplexitatea dreptului Iosif; in vecinatatea acestuia, doua femei inconjurate de vase, scalda expert Pruncul divino-uman.
Aceasta este recuzita de componente teologice "impuse", care nu trebuie sa lipseasca din nici o icoana a Nasterii Domnului. Temele au fost culese cu grija si rost din evangheliile lui Matei si Luca, singurele sinoptice care descriu evenimentul. Doar doua motive fac exceptie: muntele si pestera. Niciunul dintre textele veterotestamentare si niciunul dintre evanghelisti nu le semnaleaza ca loc al Nasterii Domnului. Matei, bunaoara, declara ca regii "au intrat in casa" sa se inchine Pruncului, iar Luca informeaza ca Maria a fost nevoita sa aseze Pruncul intr-o iesle, afara, din pricina "ca nu mai era loc in casa de oaspeti". E limpede ca aceasta scorbura transcedentala scobita in munte, bine si ingenios ascunsa in densitatea semantica a textului evanghelic, n-a putut fi reperata decat de perspicacitatea teologica a Bisericii, deprinsa sa redacteze versiunea iconografica finala a icoanelor dincolo de semnificatia literala a faptelor. In acest caz, cum este motivata teologic substituirea staulului prin muntele cu pestera? Ce i-a determinat pe iconari sa centreze geometric si tematic icoana prin acest motiv inexistent in sinoptice? De ce tabloul religios al Bisericii Catolice a pastrat "cu sfintenie" literalitatea staulului din sinoptice, in vreme ce Biserica Ortodoxa, fidela Traditiei Bisericii Una, de dinainte de Schisma, nu numai ca a continuat figurarea neabatuta a pesterii din munte, dar a facut ca in jurul ei sa pivoteze inefabil intreaga rumoare cosmica ce insoteste Intruparea Fiului Omului?

Am subliniat altadata faptul ca niciodata nu trebuie ignorate consecintele pe care le provoaca numirea intr-un fel sau altul a unui eveniment sau fenomen. Numele si numirile atrag realul, au puterea de a se intrupa in realitate. Insasi istoria recenta demonstreaza ca nu este indiferent daca unei mari miscari populare i se da numele de revolutie, contra revolutie sau lovitura de stat; fiecarei numiri ii sta in putinta sa modifice nu numai intelegerea si preluarea evenimentului, ci insasi istoria, motivatia si desfasurarea acestuia. In acest sens, oricat de scandaloasa ar parea apropierea, una inseamna sa praznuiesti Nasterea Domnului ca simpla intrare in viata lui Hristos, si alta sa praznuiesti aceeasi Nastere a Fiului Omului ca Intrupare a Celei de-a Doua Persoane a Sfintei Treimi, ca implinire a Intruparii voite inainte de Facerea Lumii, Intrupare anuntata de Buna Vestire. Cele doua pespective - una aproape unilateral naturala si cealalta divino-umana - desemneaza in mod vadit doua nasteri radical deosebite calitativ. Lexicul limbii franceze le distinge prin naissance si Nativite, distinctie absenta in lexicul limbii romane. Daca evenimentul Intruparii Domnului este preluat prin conotatiile nasterii Domnului, praznicul va exprima in primul rand jubilatia umanitatii noastre fata de aleasa circumstanta a Intruparii Logosului in istorie. Uriasului eveniment i se va exalta sarbatorescul sub forma bucuriei cu care este intampinata de oameni nasterea Hristosului istoric, a Celui care, recenzat la Betleem in vremea Imparatului Octavianus Augustus, va izbavi lumea, luand trup omenesc si, odata cu aceasta, luand asupra-Si pacatul nostru. Se poate observa ca liniile de fuga ale sarbatorii Nasterii Domnului irump din profunzimile adoratiei umane si focalizeaza in Persoana lui Hristos Intrupat, plasat sarbatoreste in orizontul istoric al evenimentului. Aceasta este perspectiva lineara albertina a teologiei Nasterii Domnului, iar Adoratia magilor reprezinta concentrat imaginea festiva a sarbatorii, forma predilecta a Apusului crestin de "a-l praznui" iconografic. Pe de alta parte, este sarbatorit modul in care proslavesc oamenii Nasterea, iar pe de alta, modul in care este sarbatorita inalta competenta premonitiva a regilor magi - "savantii cerului" in acea vreme. In contrast, potrivit traditiei Bisericii Nedespartite mostenite de Rasaritul crestin, icoana Marelui Praznic al Intruparii - cum s-ar cuveni sa fie numita teologic Nasterea Domnului - nu pe sarbatorire pune accentul, ci, in mod autoritar, pe marturisire, pe modul dumnezeiesc de a marturisi, altul decat corespondentul lui uman. Aici, ca de altfel, in oricare icoana adevarata, liniile fug de aceasta data dinspre divin spre uman, adica dinspre Tatal spre noi.
Pe scurt, icoana Rasaritului crestin arata cum Il marturiseste Tatal pe Fiul. La randul lor, crestinii tot iconic se cuvine sa marturiseasca Intruparea, urmand astfel modului divin in care Tatal Il marturiseste pe Fiul. Acesta este modul ortodox de a marturisi Intruparea: Tatal Insusi, nu adoratia sau cunoasterea stiintifica a oamenilor, este Cel care confirma indexal Intruparea Fiului Sau, si aceasta prin raza increata a stelei de la Rasarit care, intocmai unui picamer divin, penetreaza puternic roca muntelui pana in procimitatea pesterii. Spectaculara marturisire indexala va fi consolidata ulterior de o marturisire verbala, savarsita tot de Tatal, dar la Epifanie - Marele Praznic al Botezului Domnului: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit intru Care am binevoit." (Mat.3,17). Aceasta propozitie divina poate fi socotita "sonorul" icoanei Nasterii Domnului. Este motivul pentru care mai demult se praznuiau impreuna. Pein urmare, Adoratia magilor occidentala se rezuma sa probeze Intruparea doar prin actul cunoasterii, prin stiinta savantilor cerului/regilor magi, in vreme ce icoana Intruparii, proprie Rasaritului crestin, ii arata evidenta prin Tatal. Tot in icoana Marelui Praznic al Intruparii marturisirii Tatalui, din locul cel mai de sus, se adauga jos, la poalele ieslei, marturia fiarelor domestice aflate in imediata vecinatate a Pruncului. Departe de a-L adulmeca sau de a-L incalzi cu respiratia animala, cum comenteaza induiosat pietismul si cum reprezinta dulceag staulele tablourilor religioase apusene, prezenta boului si a asinului in icoana are o tripla motivatie: profetica, marturisitoare si eshatologica. Aceasta marturisire necuvantatoare a celor doua dobitoace langa iesle fusese prorocita cu glas mare si infricosat de Isaia: "Boul isi cunoaste stapanul si asinul ieslea domnului sau, dar Israel nu Ma cunoaste; poporul Meu nu Ma pricepe." (Is.1,3)
Marturisirea Intruparii, faptul ca, intr-adevar, Hristos este "Fiul lui Dumnezeu, Unul Nascut Carele din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii", ramane pana la urma, potrivit Sfantului Evanghelist Ioan, conditia suficienta mantuirii neamului omenesc. Mai mult, aceasta conditie constituie criteriul eshatologic al cernerii marturisirilor adevarului, si unicului Dumnezeu. Cu alte cuvinte, marturisirea Intruparii ii vadeste simultan si pe hristosii mincinosi, si pe suporterii sincretismului religios ori confesional. Cernerea a inceput inca de acum, continua si nu va inceta pana la sfarsitul timpurilor, cand va avea loc mare si infricosata cernere de la Judecata din Urma. Iata de ce, aparenta pace a pesterii, vegheata bland si fidel de cele doua animale domestice, este absolut iluzorie. In ea vuiesc groaznicele imprecatii ale Domnului, relatate de Isaia in continuare versetului citat. Ele sunt indreptate nu numai impotriva celor care nu-l mai recunoasc pe Hristos ca unic si adevarat Fiu al lui Dumnezeu, ci, mai cumplit, impotriva celor care nu-l mai pricep! Prin aceasta ultima precizare profetica, proorocia lui Isaia sanctioneaza direct si dur credinta agnostica si crestinismul amnezic de astazi; chiar daca oamenii Il recunosc oarecum pe Domnul ca Fiu al lui Dumnezeu, ei au incetat sa-L priceapa."



citat din cartea NOI SI ICOANA de Sorin Dumitrescu

Sa facem rugaciunea mintii la aceeasi ora! (Sfantul Porfirie)

In fiecare seara, intre ora zece si zece si un sfert, Parintele Porfirie stabilise ora de intalnire intre fiii sai duhovnicesti. El spunea ca, oriunde ne-am afla, sa facem rugaciunea mintii, deoarece, cand unii sunt in Creta, altii in Peloponez, iar altii in Salonic ori in diverse parti ale Greciei si ale lumii si se toaga, se intalnesc cu totii, prin rugaciune, cuprinzandu-i si pe cei care nu se roaga.
Dupa despartirea, doar fizica, fireste, de Bunicutul nostru, fie ca noi fiii sai duhovnicesti, si nu numai, sa continuam aceasta frumoasa traditie pe care ne-a lasat-o cand era inca printre noi, iar sfintia sa din Ceruri de unde ne urmareste, ne va darui tot ajutorul duhovnicesc si material de care avem nevoie, caci a castigat mare indrazneala inaintea lui Dumnezeu.

Rugaciunea mintii:
"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul".

Iubirea Lui Hristos.

Viata fara Hristos nu este viata. Daca nu vezi pe Hristos in toate lucrarile si gandurile tale, inseamna ca esti fara Hristos. Ai priceput?
Imi amintesc si un cantecel: "Cu Hristos pretutindeni, n-am teama de nimic!" L-ati auzit auzit vreodata? Il canta copiii, nu mi-l amintesc in intregime. Asa trebuie sa-L vedem pe Hristos. Ca pe prietenul, fratele nostru. El este tot ce e mai bun si mai frumos, e totul. Ne striga mereu: "Sunteti prietenii Mei, oameni buni, de ce nu pricepeti? Suntem frati! Eu nu va amenint cu iadul, nu va inspaimant, ci va iubesc! Vreau sa va bucurati impreuna cu Mine de viata!"
Asa este Hristos! Nu imbufnat, nici suparat, cum e omul chinuit de ganduri si presiuni ce l-au ranit de-a lungul vietii.
Hristos este viata noastra. Cum sa spun? Hristos e totul. Bucuria, viata, lumina cea adevarata care-l veseleste pe om si-l face sa zboare, sa-i priveasca pe toti, sa sufere pentru toti, sa-i doreasca pe toti, , impreuna cu el, aproape de Hristos.
Atunci cand gasim o comoara sau orice altceva, nu vrem sa dam de stire numanui. Crestinul, insa, cand il afla pe Hristos, cand il cunoaste si il simte inlauntrul sufletului sau, vrea sa strige si sa-l marturiseasca pretutindeni si tuturor. Iubiti-L pe Hristos si nu ravniti nimic decat dragostea Lui. Hristos este totul, e izvorul vietii, marginea doririlor. Toate cele frumoase sunt in Hristos.
Departe de Hristos, nu e decat mahnire, melancolie, furie, suparare, amintiri alea loviturilor vietii, ale presiunilor si greutatilor de tot felul. Doar de acestea avem parte fara Hristos. Orbecaim incoace si incolo si nu ne oprim nicaieri. Oriunde Il aflam pe El, fie si intr-o pestera, ne oprim si zabovim acolo si ne temem sa plecam, ca nu cumva sa-L perdem. Cititi si veti vedea cum ascetii care L-au cunoscut pe Hristos nu au mai vrut sa-si paraseasca pesterile, ci au dorit sa raamana acolo, unde L-au simtit aproape.
Hristos este totul. E izvorul vietii, al bucuriei. Totul.
La fel trebuie sa si vietuim. Cand spunem ca suntem crestini, intelegem ca suntem ai lui Hristos. Orice s-ar intampla. Chiar si in clipele de slabiciune, de indata ce-l avem pe Hristos, ne schimbam dispozitia si ne dorim sa fim cu El...
Cand il iubesti pe Hristos, atunci in ciuda sentimentului pacatoseniei si slabiciunii tale, dobandesti certitudinea ca ai biruit moartea, caci te gasesti in comuniune de iubire cu Hristos. Sa ne invredniceasca Domnul sa-I vedem fata Sa inca de pe pamant, oriunde ne-am indrepta.

Parintele Porfirie

"Cunoaste-te pe tine insuti" prin rugaciunea isihasta.

Daca cineva incepe sa se cerceteze pe sine incepe sa-si dea seama de niste lucruri, de multe ori lucruri negative, pe care le poarta in suflet. Cineva care se ocupa de el insusi, cineva care se cerceteaza in fata lui Dumnezeu, are posibilitatea sa-si dea seama de anumite laturi ale fiintei sale, pe care nu le cunoaste decat atunci cand ia aminte la el insusi. Cata vreme suntem preocupati de lucrurile lumii acesteia nu ne putem da seama de unele laturi ale sufletului nostru, de unele compartimente ale fiintei noastre. Daca insa incepem sa ne tinem sub observatie, de pilda, prin "rugaciunea de toata vremea" (cata putem face) "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul", daca ne anfajam la aceasta lucrare, atunci, ainainte de a ne intalni cu Dumnezeu ne intalnim cu noi insine. In masura in care ne cunoastem, cunoastem si laturile negative ale sufletului nostru si dorim sa le depasim, ne stinghereste faptul ca purtam in sufletul nostru o mizerie intreaga. Avem fiecare dintre noi o incarcatura negativa, adusa din strafunduri de existenta , Dumnezeu stie de unde... Omul este, totusi, o sinteza in cele din urma si isi reprezinta parintii, isi reprezinta bunicii, reprezinta pe inaintasii sai. E o sinteza a celor ce i-au pregatit existenta.
Ne asemanam cu parintii nostri dupa figura noastra, dar nu numai dupa figura noastra, ci si dupa structura noastra. Si pe langa acestea, pe langa ceea ce avem in noi, de dinafara de noi mai adaugam si negative ale existentei noastre; influente de tot felul, influente negative care se adauga la cele negative din sufletul nostru si continua cumva mizeria din sufletul nostru. Sigur ca cea dintai grija pe care trebuie sa o aiba cineva in astfel de imprejurari, cunoscandu-se pe sine insusi, este sa scape de aceasta incarcatura, sa scape de teroarea aceasta. Fie ca povara aceasta este din strafunduri de existenta, fie ca este adaugata prin negrija pe care am avut-o si in care ne gasim si in momentul de fata, cand ne cercetam pe noi insine si stim ca lucrurile acestea le purtam in suflet, grija noastra ar fi sa scapam de ele. Nu putem sa scapam printr-o metoda oarecare, nu putem sa scapam numai prin puterile noastre, ci avem trebuinta de darul lui Dumnezeu. Si constiinta aceasta ca avem trebuinta de darul lui Dumnezeu o exprimam si prin faptul ca suntem angajati prin rugaciune si cerem de la Mantuitorul nostru Iisus Hristos ajutorul, cand zicem: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul".


Arhim.Teofil Paraian

Despre Spovedanie.

"Se pune intrebarea: care este cel mai mare pacat? Si la intrebarea aceasta se raspunde diferit. De pilda, unul dintre cele mai mari pacate si , poate, cel mai mare pacat este necredinta in Dumnezeu. Stiti ca in Scriptura se spune: "Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui iar cel ce nu va crede se va osandi". Sfantul Antonie cel Mare, in Filocalie, are cuvantul: "Nu exista o boala mai rea decat necredinta in Dumnezeu si necunostinta lui Dumnezeu". Fara indoiala ca pacatul necredintei e un pacat mare pentru ca daca nu ai o legatura cu Dumnezeu esti in situatia de a face multe feluri de pacate, n-as ice toate pacatele. Vin unii la mine la spovedit si ic: "Parinte toate pacatele le-am facut". Eu le raspund la fiecare din cei care imi raspund asa: "Sa stii ca nu poate face nimeni toate pacatele!" Ii intreb: "Bani cu camata ai dat?" si omul zice: "Nu"! vezi ca nu le-ai facut pe toate? Atunci spune pe cele care le-ai facut!
Aceasta inseamna pocainta: sa-ti marturisesti pacatele, sa spui pe acelea care le-ai facut. Nu sa gasesti o formula din aceasta cuprinzatoare, sa spui formula aceea si restul sa nu-l mai spui. Important este sa spui pacatele pe care nu vrei sa le mai faci, care nu tin de o viata seperioara. Trebuie sa le spui, sa le marturisesti ca pacate si marturisindu-le ca pacate, e o dovada ca nu vrei sa le ai in continuare si e o dovada de pocainta, ca-ti recunosti neputinta si nestiinta si ca ai vrea sa fii altfel decat esti, ai vrea sa parasesti pacatul.
Sunt crestini care nu cred in Spovedanie, bineinteles nu crestini ortodocsi. Sunt si crestini care zic ca sunt ortodocsi, dar care nu cred in Spovedanie pentru ca se spovedesc foarte rar sau nu se spovedesc deloc. Eu nu am incredere in spovedania celor care se spovedesc o singura data pe an, in Postul Pastilor. Cei mai multi dintre credinciosii nostri vin la spovedit in Postul Pastilor. Or, porunca Bisericii este sa te spovedesti in toate posturile, in cele patru posturi si beneinteles ca te poti spovedi si mai des. Cand doresti sa te spovedesti, te poti spovedi, daca ai la indemana un preot care sa te asculte si care sa iti dea dezlegarea pacatelor. Bineinteles ca nu trebuie sa facem nici parada din spovedanie, dar oricum sa fim cu mai multa grija si sa folosim acest dar de la Dumnezeu.
E foarte curios cum pot ei (crestinii eterodocsi, neortodocsi) sa afirme ca iertarea pacatelor o da Dumnezeu si fara spovedanie. Bineinteles ca Dumnezeu poate sa ierte pacatele, dar Dumnezeu care poate sa ierte pacatele si pe care nu-l impiedica nimic sa ierte pacatele, a dat o randuiala in Biserica, a dat oamenilor puterea aceasta iertatoare de pacate. Si atunci ei zic: "Bine, dar a dat apostolilor aceasta putere, nu si altora, nu si urmasilor apostolilor". Nu stiu ce temei ar fi existat in aceasta ca sa le dea apostolilor, dar altora sa nu le dea. Adica Mantuitorul, care si-a inceput propavaduirea cu indemnul "Pocaiti-va", a hotarat ca, dupa ce mor apostolii, acest ajutor spre mantuire sa dispara?! Eu cred ca Domnul Hristos, cand le-a dat ucenicilor Sai puterea iertarii pacatelor, a lasat o lucrare in Biserica pana la sfarsitul veacurilor. N-avea de ce pe vremea apostolilor sa dea aceasta putere si, dupa aceea, sa opreasca aceasta putere si aceasta lucrare. Sfanta noastra Biserica a randuit Sfanta Taina a Spovedaniei in privinta aceasta, ca credinciosii sa aiba posibilitatea sa se marturiseasca lui Dumnezeu, in fata unui om al lui Dumnezeu, care avand o constiinta superioara celui ce se spovedeste, sa-i poata randui si mijloace de indreptare pentru imbunatatirea lui.
In Evanghelie se spune ca pacatele ce se vor face impotriva Fiului Omului se vor oerta, dar celui care va gresi impotriva Duhului Sfant nu i se vor ierta nici in veacul de acum, nici in cel ce va sa fie.
Pacatele impotriva Duhului Sfant sunt mai mult stari de pacatosenie, sau niste stari pe care oamenii nu le considera ca pacate. Contextul in care apare cuvantul acesta este acela ca Domnul Hristos a facut o minune vindecand un indracit si oamenii au zis: "Cu domnul dracilor scoate draci", deci au interpretat gresit un lucru pe care l-a facut Domnul Hristos. Si Domnul Hristos in aceasta imprejurare a spus ca ceea ce vor zice oamenii, daca va huli cineva impotriva Fiului Omului i se va ierta, iar daca va huli impotriva Duhului Sfant, adica va avea o interpretare de felul acesta care e deviata de la adevar, nu se va ierta nici in veacul de acum, nici in cel ce va sa fie. Cuvantul acesta: "nici in cel ce va sa fie" este de fapt datator de nadejde pentru noi, inseamna ca se vor ierta unele pacate si in veacul viitor. De aceea facem noi rugaciuni pentru morti in ssperanta ca Domnul Hristos iarta pacatele si ale celor morti pentru rugaciunile celor vii. Noi ne rugam pentru cei morti cum ne rugam si pentru cei vii.
Pacatele impotriva Duhului Sfant nu se iarta pentru ca omul nu le paraseste, in sensul acesta nu se iarta. Pacate impotriva Duhului Sfant se considera: prea mare nadejde in bunatatea lui Dumnezeu - cand zic oamenii: "lasa ca ma spovedesc si ma iarta Dumnezeu", "nu-i nimic a fac lucrul asta rau ca Dumnezeu e bun si ma iarta". Sau deznadejdea, cand ai facut multe pacate si zici ca pe tine Dumnezeu nu te iarta; sau iti spun cei din jur: "crezi ca pe tine Dumnezeu te mai iarta? Cate ai facut tu nu te mai iarta Dumnezeu! Cand ajungi la deznadejde, aceasta se socoteste cel mai mare pacat care duce si la sinucidere.

Daca cineva a uitat sa marturiseasca anumite pacate si totusi s-a impartasit, pacatele ascunse nu se pot ierta. Daca ai uitat nu trebuie sa te mai preocupe, dar la urmatoarea spovedanie spui ca randul trecut ai uitat sa spui cutare lucru. Nu trebuie sa facem din credinta noastra un prilej de impovarare. Credinta noastra este despovaratoare.
Duhovnicul are datoria de a-i deschide omului mintea sa inteleaga niste lucruri pe care din puterea lui omul nu le intelege. Cei mai multi oameni nu au un duhovnic in intelesul ca se spovedesc foarte rar si atunci in mare graba si atunci nu se stabileste legatura cu un duhovnic. De obicei oamenii la spovedit spun lucruri de suprafata, spun lucruri care le-ar spune oriunde si oricand, nu spun lucruri care ii preocupa, care au insemnat ceva in viata lor.
Duhovnicii trebuie sa le spuna credinciosilor, macar ca stiu lucrul acesta, ca tainuirea pacatelor la Spovedanie inseamna inmultirea pacatelor".

Arhim. Teofil Paraian

Sfantul Spiridon al Trimitundei, marele facator de minuni.

Ieri am sarbatorit pe Sfantul Spiridon, mare facator de minuni si noi bucurestenii suntem binecuvantati cu atatea Sfinte Moaste printre care si particele din moastele Sf.Spiridon. Am fost deci la Catedrala Sfantul Spiridon Nou, cred ca este cea mai mare biserica din Bucuresti. Am participat la slujba sfintei Liturghii, stand la balcon unde nu era foarte aglomerat la ora cand am venit eu. Am fost fericita ca am reusit sa ma inchin la sf.Moaste asezate in curte intr-o cladire speciala si sa prind si slujba de la inceput!
Stand la balcon am avut o priveliste de rai, este atat de frumoasa aceasta biserica, ce catapeteasma, ce picturi frumoase, ce slujba frumoasa tinuta de patriarhul Daniel, ce cor frumos! Pentru 3 ore am trait in rai!

"Aparatorului credintei dreptmaritorilor, Cuviosului nostru Spiridon, sa-i aducem din inima marturisiri multumitoare, toti care prin ale lui intelepte invataturi ne-am luminat cu credinta, si sa-i cantam: Bucura-te, Sfinte Spiridoane, mare facatorule de minuni!"