Icoana Marelui Praznic al Intruparii Mantuitorului Iisus Hristos.

"Pe intinderea golasa a unui munte stancos, presarat ici-colo cu smocuri de iarba, un furnicar de persoane, deopotriva ceresti si terestre, se agita in jurul unei pesteri scobite in piatra. Inauntrul acesteia, doua dobitoace - un magar si un bou - il "asista" pe Cel de neincaput, circumscris miraculos in faptura gingasa a unui prunc infasatel. In dreapta, totdeauna in dreapta Pruncului - la fel ca in icoana Theotokos, unde, de aceasta data, Pruncul este Cel zugravit in dreapta Maicii Sale - , prispa pesterii este in intregime ocupata de o perna uriasa de culoare purpurie pe care zace Fecioara lehuza, lungita pe o parte si cu spatele la Prunc. Deasupra pesterii, o droaie de ingeri vegheaza spotul ferm al stelei de la Rasarit, atintit asupra Pruncului din iesle. In stanga lehuzei, premonitia stiintifica, simbolizata de cortegiul regilor magi calari, urmeaza vectorul luminos al astrului; in dreapta, revelatia angelica, simbolizata de taifasul duhovnicesc dintre ingeri si pastori. La poalele pesterii, Satana, in chip de pastor, se straduieste sa intretina dilema si perplexitatea dreptului Iosif; in vecinatatea acestuia, doua femei inconjurate de vase, scalda expert Pruncul divino-uman.
Aceasta este recuzita de componente teologice "impuse", care nu trebuie sa lipseasca din nici o icoana a Nasterii Domnului. Temele au fost culese cu grija si rost din evangheliile lui Matei si Luca, singurele sinoptice care descriu evenimentul. Doar doua motive fac exceptie: muntele si pestera. Niciunul dintre textele veterotestamentare si niciunul dintre evanghelisti nu le semnaleaza ca loc al Nasterii Domnului. Matei, bunaoara, declara ca regii "au intrat in casa" sa se inchine Pruncului, iar Luca informeaza ca Maria a fost nevoita sa aseze Pruncul intr-o iesle, afara, din pricina "ca nu mai era loc in casa de oaspeti". E limpede ca aceasta scorbura transcedentala scobita in munte, bine si ingenios ascunsa in densitatea semantica a textului evanghelic, n-a putut fi reperata decat de perspicacitatea teologica a Bisericii, deprinsa sa redacteze versiunea iconografica finala a icoanelor dincolo de semnificatia literala a faptelor. In acest caz, cum este motivata teologic substituirea staulului prin muntele cu pestera? Ce i-a determinat pe iconari sa centreze geometric si tematic icoana prin acest motiv inexistent in sinoptice? De ce tabloul religios al Bisericii Catolice a pastrat "cu sfintenie" literalitatea staulului din sinoptice, in vreme ce Biserica Ortodoxa, fidela Traditiei Bisericii Una, de dinainte de Schisma, nu numai ca a continuat figurarea neabatuta a pesterii din munte, dar a facut ca in jurul ei sa pivoteze inefabil intreaga rumoare cosmica ce insoteste Intruparea Fiului Omului?

Am subliniat altadata faptul ca niciodata nu trebuie ignorate consecintele pe care le provoaca numirea intr-un fel sau altul a unui eveniment sau fenomen. Numele si numirile atrag realul, au puterea de a se intrupa in realitate. Insasi istoria recenta demonstreaza ca nu este indiferent daca unei mari miscari populare i se da numele de revolutie, contra revolutie sau lovitura de stat; fiecarei numiri ii sta in putinta sa modifice nu numai intelegerea si preluarea evenimentului, ci insasi istoria, motivatia si desfasurarea acestuia. In acest sens, oricat de scandaloasa ar parea apropierea, una inseamna sa praznuiesti Nasterea Domnului ca simpla intrare in viata lui Hristos, si alta sa praznuiesti aceeasi Nastere a Fiului Omului ca Intrupare a Celei de-a Doua Persoane a Sfintei Treimi, ca implinire a Intruparii voite inainte de Facerea Lumii, Intrupare anuntata de Buna Vestire. Cele doua pespective - una aproape unilateral naturala si cealalta divino-umana - desemneaza in mod vadit doua nasteri radical deosebite calitativ. Lexicul limbii franceze le distinge prin naissance si Nativite, distinctie absenta in lexicul limbii romane. Daca evenimentul Intruparii Domnului este preluat prin conotatiile nasterii Domnului, praznicul va exprima in primul rand jubilatia umanitatii noastre fata de aleasa circumstanta a Intruparii Logosului in istorie. Uriasului eveniment i se va exalta sarbatorescul sub forma bucuriei cu care este intampinata de oameni nasterea Hristosului istoric, a Celui care, recenzat la Betleem in vremea Imparatului Octavianus Augustus, va izbavi lumea, luand trup omenesc si, odata cu aceasta, luand asupra-Si pacatul nostru. Se poate observa ca liniile de fuga ale sarbatorii Nasterii Domnului irump din profunzimile adoratiei umane si focalizeaza in Persoana lui Hristos Intrupat, plasat sarbatoreste in orizontul istoric al evenimentului. Aceasta este perspectiva lineara albertina a teologiei Nasterii Domnului, iar Adoratia magilor reprezinta concentrat imaginea festiva a sarbatorii, forma predilecta a Apusului crestin de "a-l praznui" iconografic. Pe de alta parte, este sarbatorit modul in care proslavesc oamenii Nasterea, iar pe de alta, modul in care este sarbatorita inalta competenta premonitiva a regilor magi - "savantii cerului" in acea vreme. In contrast, potrivit traditiei Bisericii Nedespartite mostenite de Rasaritul crestin, icoana Marelui Praznic al Intruparii - cum s-ar cuveni sa fie numita teologic Nasterea Domnului - nu pe sarbatorire pune accentul, ci, in mod autoritar, pe marturisire, pe modul dumnezeiesc de a marturisi, altul decat corespondentul lui uman. Aici, ca de altfel, in oricare icoana adevarata, liniile fug de aceasta data dinspre divin spre uman, adica dinspre Tatal spre noi.
Pe scurt, icoana Rasaritului crestin arata cum Il marturiseste Tatal pe Fiul. La randul lor, crestinii tot iconic se cuvine sa marturiseasca Intruparea, urmand astfel modului divin in care Tatal Il marturiseste pe Fiul. Acesta este modul ortodox de a marturisi Intruparea: Tatal Insusi, nu adoratia sau cunoasterea stiintifica a oamenilor, este Cel care confirma indexal Intruparea Fiului Sau, si aceasta prin raza increata a stelei de la Rasarit care, intocmai unui picamer divin, penetreaza puternic roca muntelui pana in procimitatea pesterii. Spectaculara marturisire indexala va fi consolidata ulterior de o marturisire verbala, savarsita tot de Tatal, dar la Epifanie - Marele Praznic al Botezului Domnului: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit intru Care am binevoit." (Mat.3,17). Aceasta propozitie divina poate fi socotita "sonorul" icoanei Nasterii Domnului. Este motivul pentru care mai demult se praznuiau impreuna. Pein urmare, Adoratia magilor occidentala se rezuma sa probeze Intruparea doar prin actul cunoasterii, prin stiinta savantilor cerului/regilor magi, in vreme ce icoana Intruparii, proprie Rasaritului crestin, ii arata evidenta prin Tatal. Tot in icoana Marelui Praznic al Intruparii marturisirii Tatalui, din locul cel mai de sus, se adauga jos, la poalele ieslei, marturia fiarelor domestice aflate in imediata vecinatate a Pruncului. Departe de a-L adulmeca sau de a-L incalzi cu respiratia animala, cum comenteaza induiosat pietismul si cum reprezinta dulceag staulele tablourilor religioase apusene, prezenta boului si a asinului in icoana are o tripla motivatie: profetica, marturisitoare si eshatologica. Aceasta marturisire necuvantatoare a celor doua dobitoace langa iesle fusese prorocita cu glas mare si infricosat de Isaia: "Boul isi cunoaste stapanul si asinul ieslea domnului sau, dar Israel nu Ma cunoaste; poporul Meu nu Ma pricepe." (Is.1,3)
Marturisirea Intruparii, faptul ca, intr-adevar, Hristos este "Fiul lui Dumnezeu, Unul Nascut Carele din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii", ramane pana la urma, potrivit Sfantului Evanghelist Ioan, conditia suficienta mantuirii neamului omenesc. Mai mult, aceasta conditie constituie criteriul eshatologic al cernerii marturisirilor adevarului, si unicului Dumnezeu. Cu alte cuvinte, marturisirea Intruparii ii vadeste simultan si pe hristosii mincinosi, si pe suporterii sincretismului religios ori confesional. Cernerea a inceput inca de acum, continua si nu va inceta pana la sfarsitul timpurilor, cand va avea loc mare si infricosata cernere de la Judecata din Urma. Iata de ce, aparenta pace a pesterii, vegheata bland si fidel de cele doua animale domestice, este absolut iluzorie. In ea vuiesc groaznicele imprecatii ale Domnului, relatate de Isaia in continuare versetului citat. Ele sunt indreptate nu numai impotriva celor care nu-l mai recunoasc pe Hristos ca unic si adevarat Fiu al lui Dumnezeu, ci, mai cumplit, impotriva celor care nu-l mai pricep! Prin aceasta ultima precizare profetica, proorocia lui Isaia sanctioneaza direct si dur credinta agnostica si crestinismul amnezic de astazi; chiar daca oamenii Il recunosc oarecum pe Domnul ca Fiu al lui Dumnezeu, ei au incetat sa-L priceapa."



citat din cartea NOI SI ICOANA de Sorin Dumitrescu

Sa facem rugaciunea mintii la aceeasi ora! (Sfantul Porfirie)

In fiecare seara, intre ora zece si zece si un sfert, Parintele Porfirie stabilise ora de intalnire intre fiii sai duhovnicesti. El spunea ca, oriunde ne-am afla, sa facem rugaciunea mintii, deoarece, cand unii sunt in Creta, altii in Peloponez, iar altii in Salonic ori in diverse parti ale Greciei si ale lumii si se toaga, se intalnesc cu totii, prin rugaciune, cuprinzandu-i si pe cei care nu se roaga.
Dupa despartirea, doar fizica, fireste, de Bunicutul nostru, fie ca noi fiii sai duhovnicesti, si nu numai, sa continuam aceasta frumoasa traditie pe care ne-a lasat-o cand era inca printre noi, iar sfintia sa din Ceruri de unde ne urmareste, ne va darui tot ajutorul duhovnicesc si material de care avem nevoie, caci a castigat mare indrazneala inaintea lui Dumnezeu.

Rugaciunea mintii:
"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul".

Iubirea Lui Hristos.

Viata fara Hristos nu este viata. Daca nu vezi pe Hristos in toate lucrarile si gandurile tale, inseamna ca esti fara Hristos. Ai priceput?
Imi amintesc si un cantecel: "Cu Hristos pretutindeni, n-am teama de nimic!" L-ati auzit auzit vreodata? Il canta copiii, nu mi-l amintesc in intregime. Asa trebuie sa-L vedem pe Hristos. Ca pe prietenul, fratele nostru. El este tot ce e mai bun si mai frumos, e totul. Ne striga mereu: "Sunteti prietenii Mei, oameni buni, de ce nu pricepeti? Suntem frati! Eu nu va amenint cu iadul, nu va inspaimant, ci va iubesc! Vreau sa va bucurati impreuna cu Mine de viata!"
Asa este Hristos! Nu imbufnat, nici suparat, cum e omul chinuit de ganduri si presiuni ce l-au ranit de-a lungul vietii.
Hristos este viata noastra. Cum sa spun? Hristos e totul. Bucuria, viata, lumina cea adevarata care-l veseleste pe om si-l face sa zboare, sa-i priveasca pe toti, sa sufere pentru toti, sa-i doreasca pe toti, , impreuna cu el, aproape de Hristos.
Atunci cand gasim o comoara sau orice altceva, nu vrem sa dam de stire numanui. Crestinul, insa, cand il afla pe Hristos, cand il cunoaste si il simte inlauntrul sufletului sau, vrea sa strige si sa-l marturiseasca pretutindeni si tuturor. Iubiti-L pe Hristos si nu ravniti nimic decat dragostea Lui. Hristos este totul, e izvorul vietii, marginea doririlor. Toate cele frumoase sunt in Hristos.
Departe de Hristos, nu e decat mahnire, melancolie, furie, suparare, amintiri alea loviturilor vietii, ale presiunilor si greutatilor de tot felul. Doar de acestea avem parte fara Hristos. Orbecaim incoace si incolo si nu ne oprim nicaieri. Oriunde Il aflam pe El, fie si intr-o pestera, ne oprim si zabovim acolo si ne temem sa plecam, ca nu cumva sa-L perdem. Cititi si veti vedea cum ascetii care L-au cunoscut pe Hristos nu au mai vrut sa-si paraseasca pesterile, ci au dorit sa raamana acolo, unde L-au simtit aproape.
Hristos este totul. E izvorul vietii, al bucuriei. Totul.
La fel trebuie sa si vietuim. Cand spunem ca suntem crestini, intelegem ca suntem ai lui Hristos. Orice s-ar intampla. Chiar si in clipele de slabiciune, de indata ce-l avem pe Hristos, ne schimbam dispozitia si ne dorim sa fim cu El...
Cand il iubesti pe Hristos, atunci in ciuda sentimentului pacatoseniei si slabiciunii tale, dobandesti certitudinea ca ai biruit moartea, caci te gasesti in comuniune de iubire cu Hristos. Sa ne invredniceasca Domnul sa-I vedem fata Sa inca de pe pamant, oriunde ne-am indrepta.

Parintele Porfirie

"Cunoaste-te pe tine insuti" prin rugaciunea isihasta.

Daca cineva incepe sa se cerceteze pe sine incepe sa-si dea seama de niste lucruri, de multe ori lucruri negative, pe care le poarta in suflet. Cineva care se ocupa de el insusi, cineva care se cerceteaza in fata lui Dumnezeu, are posibilitatea sa-si dea seama de anumite laturi ale fiintei sale, pe care nu le cunoaste decat atunci cand ia aminte la el insusi. Cata vreme suntem preocupati de lucrurile lumii acesteia nu ne putem da seama de unele laturi ale sufletului nostru, de unele compartimente ale fiintei noastre. Daca insa incepem sa ne tinem sub observatie, de pilda, prin "rugaciunea de toata vremea" (cata putem face) "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul", daca ne anfajam la aceasta lucrare, atunci, ainainte de a ne intalni cu Dumnezeu ne intalnim cu noi insine. In masura in care ne cunoastem, cunoastem si laturile negative ale sufletului nostru si dorim sa le depasim, ne stinghereste faptul ca purtam in sufletul nostru o mizerie intreaga. Avem fiecare dintre noi o incarcatura negativa, adusa din strafunduri de existenta , Dumnezeu stie de unde... Omul este, totusi, o sinteza in cele din urma si isi reprezinta parintii, isi reprezinta bunicii, reprezinta pe inaintasii sai. E o sinteza a celor ce i-au pregatit existenta.
Ne asemanam cu parintii nostri dupa figura noastra, dar nu numai dupa figura noastra, ci si dupa structura noastra. Si pe langa acestea, pe langa ceea ce avem in noi, de dinafara de noi mai adaugam si negative ale existentei noastre; influente de tot felul, influente negative care se adauga la cele negative din sufletul nostru si continua cumva mizeria din sufletul nostru. Sigur ca cea dintai grija pe care trebuie sa o aiba cineva in astfel de imprejurari, cunoscandu-se pe sine insusi, este sa scape de aceasta incarcatura, sa scape de teroarea aceasta. Fie ca povara aceasta este din strafunduri de existenta, fie ca este adaugata prin negrija pe care am avut-o si in care ne gasim si in momentul de fata, cand ne cercetam pe noi insine si stim ca lucrurile acestea le purtam in suflet, grija noastra ar fi sa scapam de ele. Nu putem sa scapam printr-o metoda oarecare, nu putem sa scapam numai prin puterile noastre, ci avem trebuinta de darul lui Dumnezeu. Si constiinta aceasta ca avem trebuinta de darul lui Dumnezeu o exprimam si prin faptul ca suntem angajati prin rugaciune si cerem de la Mantuitorul nostru Iisus Hristos ajutorul, cand zicem: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul".


Arhim.Teofil Paraian

Despre Spovedanie.

"Se pune intrebarea: care este cel mai mare pacat? Si la intrebarea aceasta se raspunde diferit. De pilda, unul dintre cele mai mari pacate si , poate, cel mai mare pacat este necredinta in Dumnezeu. Stiti ca in Scriptura se spune: "Cel ce va crede si se va boteza, se va mantui iar cel ce nu va crede se va osandi". Sfantul Antonie cel Mare, in Filocalie, are cuvantul: "Nu exista o boala mai rea decat necredinta in Dumnezeu si necunostinta lui Dumnezeu". Fara indoiala ca pacatul necredintei e un pacat mare pentru ca daca nu ai o legatura cu Dumnezeu esti in situatia de a face multe feluri de pacate, n-as ice toate pacatele. Vin unii la mine la spovedit si ic: "Parinte toate pacatele le-am facut". Eu le raspund la fiecare din cei care imi raspund asa: "Sa stii ca nu poate face nimeni toate pacatele!" Ii intreb: "Bani cu camata ai dat?" si omul zice: "Nu"! vezi ca nu le-ai facut pe toate? Atunci spune pe cele care le-ai facut!
Aceasta inseamna pocainta: sa-ti marturisesti pacatele, sa spui pe acelea care le-ai facut. Nu sa gasesti o formula din aceasta cuprinzatoare, sa spui formula aceea si restul sa nu-l mai spui. Important este sa spui pacatele pe care nu vrei sa le mai faci, care nu tin de o viata seperioara. Trebuie sa le spui, sa le marturisesti ca pacate si marturisindu-le ca pacate, e o dovada ca nu vrei sa le ai in continuare si e o dovada de pocainta, ca-ti recunosti neputinta si nestiinta si ca ai vrea sa fii altfel decat esti, ai vrea sa parasesti pacatul.
Sunt crestini care nu cred in Spovedanie, bineinteles nu crestini ortodocsi. Sunt si crestini care zic ca sunt ortodocsi, dar care nu cred in Spovedanie pentru ca se spovedesc foarte rar sau nu se spovedesc deloc. Eu nu am incredere in spovedania celor care se spovedesc o singura data pe an, in Postul Pastilor. Cei mai multi dintre credinciosii nostri vin la spovedit in Postul Pastilor. Or, porunca Bisericii este sa te spovedesti in toate posturile, in cele patru posturi si beneinteles ca te poti spovedi si mai des. Cand doresti sa te spovedesti, te poti spovedi, daca ai la indemana un preot care sa te asculte si care sa iti dea dezlegarea pacatelor. Bineinteles ca nu trebuie sa facem nici parada din spovedanie, dar oricum sa fim cu mai multa grija si sa folosim acest dar de la Dumnezeu.
E foarte curios cum pot ei (crestinii eterodocsi, neortodocsi) sa afirme ca iertarea pacatelor o da Dumnezeu si fara spovedanie. Bineinteles ca Dumnezeu poate sa ierte pacatele, dar Dumnezeu care poate sa ierte pacatele si pe care nu-l impiedica nimic sa ierte pacatele, a dat o randuiala in Biserica, a dat oamenilor puterea aceasta iertatoare de pacate. Si atunci ei zic: "Bine, dar a dat apostolilor aceasta putere, nu si altora, nu si urmasilor apostolilor". Nu stiu ce temei ar fi existat in aceasta ca sa le dea apostolilor, dar altora sa nu le dea. Adica Mantuitorul, care si-a inceput propavaduirea cu indemnul "Pocaiti-va", a hotarat ca, dupa ce mor apostolii, acest ajutor spre mantuire sa dispara?! Eu cred ca Domnul Hristos, cand le-a dat ucenicilor Sai puterea iertarii pacatelor, a lasat o lucrare in Biserica pana la sfarsitul veacurilor. N-avea de ce pe vremea apostolilor sa dea aceasta putere si, dupa aceea, sa opreasca aceasta putere si aceasta lucrare. Sfanta noastra Biserica a randuit Sfanta Taina a Spovedaniei in privinta aceasta, ca credinciosii sa aiba posibilitatea sa se marturiseasca lui Dumnezeu, in fata unui om al lui Dumnezeu, care avand o constiinta superioara celui ce se spovedeste, sa-i poata randui si mijloace de indreptare pentru imbunatatirea lui.
In Evanghelie se spune ca pacatele ce se vor face impotriva Fiului Omului se vor oerta, dar celui care va gresi impotriva Duhului Sfant nu i se vor ierta nici in veacul de acum, nici in cel ce va sa fie.
Pacatele impotriva Duhului Sfant sunt mai mult stari de pacatosenie, sau niste stari pe care oamenii nu le considera ca pacate. Contextul in care apare cuvantul acesta este acela ca Domnul Hristos a facut o minune vindecand un indracit si oamenii au zis: "Cu domnul dracilor scoate draci", deci au interpretat gresit un lucru pe care l-a facut Domnul Hristos. Si Domnul Hristos in aceasta imprejurare a spus ca ceea ce vor zice oamenii, daca va huli cineva impotriva Fiului Omului i se va ierta, iar daca va huli impotriva Duhului Sfant, adica va avea o interpretare de felul acesta care e deviata de la adevar, nu se va ierta nici in veacul de acum, nici in cel ce va sa fie. Cuvantul acesta: "nici in cel ce va sa fie" este de fapt datator de nadejde pentru noi, inseamna ca se vor ierta unele pacate si in veacul viitor. De aceea facem noi rugaciuni pentru morti in ssperanta ca Domnul Hristos iarta pacatele si ale celor morti pentru rugaciunile celor vii. Noi ne rugam pentru cei morti cum ne rugam si pentru cei vii.
Pacatele impotriva Duhului Sfant nu se iarta pentru ca omul nu le paraseste, in sensul acesta nu se iarta. Pacate impotriva Duhului Sfant se considera: prea mare nadejde in bunatatea lui Dumnezeu - cand zic oamenii: "lasa ca ma spovedesc si ma iarta Dumnezeu", "nu-i nimic a fac lucrul asta rau ca Dumnezeu e bun si ma iarta". Sau deznadejdea, cand ai facut multe pacate si zici ca pe tine Dumnezeu nu te iarta; sau iti spun cei din jur: "crezi ca pe tine Dumnezeu te mai iarta? Cate ai facut tu nu te mai iarta Dumnezeu! Cand ajungi la deznadejde, aceasta se socoteste cel mai mare pacat care duce si la sinucidere.

Daca cineva a uitat sa marturiseasca anumite pacate si totusi s-a impartasit, pacatele ascunse nu se pot ierta. Daca ai uitat nu trebuie sa te mai preocupe, dar la urmatoarea spovedanie spui ca randul trecut ai uitat sa spui cutare lucru. Nu trebuie sa facem din credinta noastra un prilej de impovarare. Credinta noastra este despovaratoare.
Duhovnicul are datoria de a-i deschide omului mintea sa inteleaga niste lucruri pe care din puterea lui omul nu le intelege. Cei mai multi oameni nu au un duhovnic in intelesul ca se spovedesc foarte rar si atunci in mare graba si atunci nu se stabileste legatura cu un duhovnic. De obicei oamenii la spovedit spun lucruri de suprafata, spun lucruri care le-ar spune oriunde si oricand, nu spun lucruri care ii preocupa, care au insemnat ceva in viata lor.
Duhovnicii trebuie sa le spuna credinciosilor, macar ca stiu lucrul acesta, ca tainuirea pacatelor la Spovedanie inseamna inmultirea pacatelor".

Arhim. Teofil Paraian

Sfantul Spiridon al Trimitundei, marele facator de minuni.

Ieri am sarbatorit pe Sfantul Spiridon, mare facator de minuni si noi bucurestenii suntem binecuvantati cu atatea Sfinte Moaste printre care si particele din moastele Sf.Spiridon. Am fost deci la Catedrala Sfantul Spiridon Nou, cred ca este cea mai mare biserica din Bucuresti. Am participat la slujba sfintei Liturghii, stand la balcon unde nu era foarte aglomerat la ora cand am venit eu. Am fost fericita ca am reusit sa ma inchin la sf.Moaste asezate in curte intr-o cladire speciala si sa prind si slujba de la inceput!
Stand la balcon am avut o priveliste de rai, este atat de frumoasa aceasta biserica, ce catapeteasma, ce picturi frumoase, ce slujba frumoasa tinuta de patriarhul Daniel, ce cor frumos! Pentru 3 ore am trait in rai!

"Aparatorului credintei dreptmaritorilor, Cuviosului nostru Spiridon, sa-i aducem din inima marturisiri multumitoare, toti care prin ale lui intelepte invataturi ne-am luminat cu credinta, si sa-i cantam: Bucura-te, Sfinte Spiridoane, mare facatorule de minuni!"

Viata si activitatea Sf.Ap.Andrei.

Viaţa şi Activitatea Sf. Apostol Andrei, Intâiul Chemat, Propovaduitor al Evangheliei în Ţara Noastră, Protectorul României.

Scrisă prin utilizarea surselor din Sfânta Scriptură, tradiţia istorică şi Sfânta Tradiţie, adică a memoriei vii transmisă prin urmaşii celor care cu ochii au vazut, cu urechile au auzit şi cu mâinile au pipăit Cuvântul Vieţii (1 In 1, 1).

Chemarea Sf. Apostol Andrei
Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, era din Betsaida , localitate situată pe malul vestic al Lacului Ghenezaret . Împreună cu fratele său Simon şi tatăl lor Iona erau pescari.

Sf. Ioan Botezătorul începuse în anul al cincisprezecelea al împărăţiei lui Tiberiu să propovăduiască în regiunea Iordanului un botez de pocăinţă spre iertarea păcatelor . Despre el Mircea Eliade afirma că era un “ascet iluminat în lupta făţişă cu ierarhia politică şi religioasă ebraică” , iar istoricul Flavius Josephus îl caracteriza ca “un om bun ce îi îndemna pe evrei să practice virtutea prin exercitarea dreptăţii faţă de semeni şi a pietăţii în raport cu Dumnezeu” .

Andrei şi Ioan făceau parte dintre discipolii Sf. Ioan Botezătorul. Atunci când Sf. Ioan Botezătorul le-a atras atenţia discipolilor asupra Mielului lui Dumnezeu , Cel Ce ridică păcatul lumii , Andrei şi Ioan L-au urmat pe Iisus. Este de remarcat că, cei doi s-au apropiat din proprie iniţiativă de Iisus şi că El nu i-a respins, ca pe alţii ce au dorit să I se alăture . Dimpotrivă El i-a încurajat să-L urmeze: “Veniţi şi veţi vedea. …şi au rămas la El în ziua aceea” .
După ce L-au ascultat pe Iisus, Andrei se reîntoarce. El îl “găseşte mai intâi “ pe fratele său Simon şi-i declară că a aflat pe Cel pe care-L aştepta întregul Israel, pe Mesia, cel ce se tâlcuieşte Hristos . Astfel Andrei este primul dintre ucenicii Mântuitorului care intuieşte, sau pe care Duhul îl luminează pentru a înţelege, adevărata Persoană ce se ascundea sub chipul lui Iisus din Nazaret. Acest lucru după numai cîteva ceasuri, poate chiar şi o noapte, petrecute împreună cu Mântuitorul şi înainte ca cineva să-L fi văzut făcând măcar una din nenumăratele minuni despre care ni se relatează în Noul Testament. Apostolul nu a spus ”am aflat un mesia” , ci El îi anunţa fratelui pe acel Mesia, unicul, proorocit de profeţi. El aduce “mai întâi” pe fratele său să-l prezinte lui Mesia . Este posibil ca apoi să-l fi adus şi pe Filip, al treilea viitor apostol, pe care-l cheamă Mântuitorul Însuşi din Betsaida . Trei ucenici galileeni ce urmau să devină din pescari de peşti, pescari de oameni, după cum le-a spus Mântuitorul lui Andrei si Simon Petru .

Dar chemarea lui Andrei şi a fratelui său ca ucenici , apoi şi a fiilor lui Zevedeu, se petrece după ce Ioan Înaintemergătorul a fost întemniţat de către Irod şi după revenirea lui Iisus din Nazaret în Galileea, când a început să vestească apropierea Împăraţiei Cerurilor . Din acel moment Sf. Andrei nu se mai desparte de Învăţător , urmându-L de-a-lungul întregii perioade de formare spirituală a ucenicilor.

Dintre cei ce-I urmaseră după ce a început să propovăduiască apropierea Împaratiei lui Dumnezeu îşi alege Mântuitorul pe cei 12 apostoli. Acestora le desluşeşte parabolele Sale , pe ei îi instruieşte pentru misiunea viitoare de a vesti în toată lumea Evanghelia , pe aceştia îi îmbracă cu putere . Numele Sf. Andrei figurează al doilea , resp. al patrulea , în şirul celor 12 apostoli selectaţi de Mântuitorul după noaptea de rugăciune ce precede alegerea apostolilor .

Noul Testament ne îndreptăţeşte să credem că Sf. Ap. Andrei se afla permanent în apropierea Domnului deoarece la înmulţirea pâinilor el este cel ce spune Mântuitorului că există un băiat care are cinci pâini şi doi peşti. De asemenea pe el îl alege Apostolul Filip pentru a media împreună întrevederea Mântuitorului cu grecii veniţi în pelerinaj la Ierusalim cu ocazia Paştelui iudaic şi care doreau să-L vadă . De aici încolo suferă împreună cu ceilalţi apostoli şi ucenici calvarul prinderii, al suferinţelor şi al răstignirii pe cruce a Celui ce fusese Învătaţorul lor. El se bucură de Învierea Sa din morţi şi primeşte - ca cea din urmă poruncă – să predice Evanghelia la toate neamurile.

Lucrarea Sf. Apostol Andrei
După împlinirea promisiunii făcute de Hristos Cel Înviat, adică după pogorârea Sf. Duh în ziua Cincizecimii asupra lor la Ierusalim , toţi au început să propovăduiască cu curaj noua învăţătură despre Împărăţia Cerurilor. Sfinţii apostoli, personal şi prin noii lor ucenici, în parte aleşi dintre cei ce urmaseră Mântuitorului , au încercat multă vreme convertirea populaţiei iudaice mai întâi din Ierusalim, urmând cu cea din Samaria , apoi a celei din diasporă: Fenicia, Cipru, Antiohia .

Transmiterea tainelor noii Învăţături la ucenici
Desigur în acest timp, înainte de primul sinod apostolic din jurul anului 50, atunci când aparent s-au distribuit ariile geografice în care cei 12 aveau să propovăduiască cuvântul Evangheliei, Sf. apostoli au transmis ucenicilor lor tainele noii Învăţături. Dovadă acestei afirmaţii stau textele “Învăţătura celor 12 apostoli” şi “Constituţiile apostolice”.
“Învăţătura celor 12 apostoli” reprezintă primul catehism creştin, cuprinzând în 15 capitole o condensare a elementelor teologice, morale şi liturgice. A fost descoperit abia în 1883 de către mitropolitul Nicomidiei, Filotei Vrieniu, într-un pergament manuscris în anul 1056, aparţinând bibliotecii Sfântului Mormânt din Constantinopol (Istambul), alături de alte scrieri ale Părinţilor Apostolici, cunoscute din manuscrise anterioare . Deşi scrisă abia în sec. XI şi descoperită mult mai târziu, învăţătura celor 12 apostoli era cunoscută din antichitatea creştină fiind pomenită, între alţii, de către Eusebiu de Cesarea .
“Constituţiile apostolice” este o culegere canonică şi liturgică cuprinzând 8 “cărţi”. Ele au fost alcătuite probabil în a doua jumatate a sec. IV în Siria. Cartea a opta, cea care ne interesează în contextul contribuţiei Sf. Apostol Andrei, cuprinde liturghia “clementină”, cu referire la Sf. Clement Romanul. In textul acesta se arată că “după lectura din Lege şi Profeţi, din Epistole, din faptele Apostolilor şi din Evanghelie, episcopul dă binecuvantarea”. Apoi se continuă: “eu, Andrei, fratele lui Petru, spun: …”. Sfântului Apostol Andrei i se atribuie formularea rugăciunilor diaconului şi episcopului pentru catecumeni, pentru energumeni (cei posedaţi de demon), pentru cei ce urmau să fie botezaţi, pentru penitenţi, precum şi a ecteniilor liturghiei credincioşilor. După sărutul păcii şi aducerea ofrandelor, desfăşurarea liturghiei continua cu marea rugăciune euharistică, a cărei formulare este atribuită Sf. Ap. “Iacov, fratele lui Ioan, fiul lui Zebedeu” .
Clement Romanul oferă în scrisoarea sa către Corinteni prima mărturie patristică cu privire la doctrina succesiunii apostolice : “Apostolii ne-au vestit Evanghelia primită de la Domnul Iisus Hristos; iar Iisus Hristos a fost trimis de Dumnezeu. Hristos, dar, a fost trimis de Dumnezeu iar apostolii de Hristos…. Predicând, dar, în ţări şi în cetăţi, au pus episcopi şi diaconi, pentru cei ce aveau să creadă….”. Ca iudeu convertit la creştinism, cu bogate cunoştinţe ale vechiului testament se poate presupune că Sf. Clement Romanul a provenit din aria orientului mijlociu şi/sau a fost în direct contact cu Părinţii Apostolici de la care ar fi preluat formulările slujirii liturgice.
Această formulare liturgică are rădăcini apostolice, amplu regăsite în liturghiile de astăzi ale Sf. Vasile cel Mare şi Ioan Gura de Aur. Unii exegeţi cred că liturghia “clementină” nu este o transcriere tardivă a celei lăsate de apostoli, ci o simplă compilaţie ulterioară. În oricare din aceste două eventualitaţi, analiza textului cărţii a opta din “Constituţiile apostolice” scoate neîndoielnic în relief autoritatea de care se bucura Sf. Apostol Andrei în rândul celor 12. De observat că autorul anonim al scrierii a dorit să-şi asigure autoritatea morală a doi dintre apostoli, dar nu a oricărora dintre aceştia, ci a unora dintre cei consideraţi a se număra printre cei mai importanţi din ceata celor 12 în vremea scrierii textului. Asemenea a procedat şi autorul anonim al scrierilor puse sub autoritatea lui Dionisie Areopagitul.

Aceeaşi idee este susţinută de mărturisirea episcopului Papias din Hyerapolis (Ierapole) . Acesta era unul din Părinţii Apostolici , care, pe la anul 130, recunoscând că nu a primit direct de la sfinţii apostoli învăţătura, ci de la ucenicii acestora, începea enumerându-i cu chair pe cei ai Sf. Ap. Andrei . “De câte ori venea un urmaş al părinţilor, am întrebat despre cuvintele apostolilor; ce au spus Andrei sau Petru, ori Filip sau Toma sau Iacov sau Ioan sau Matei, sau oricare altul din discipolii Domnului.”

Teritoriile atribuite Sf. apostoli şi ucenicilor
Revenind la propovăduirea apostolică şi la Sf. Ap. Andrei, tradiţia despre “împrăştierea Sf. apostoli şi ucenici ai Mântuitorului”, consemnată în scris de către Eusebiu de Cesarea , arată că “Toma a fost ales pentru Parti, Andrei pentru Scitia, Ioan pentru Asia ..., aşa după cum spune Origen în Comentariile sale la Facere” .
În ciuda îndoielilor exprimate de către unii cercetători, citaţi de către Manolache , informaţia lui Eusebiu merită credibilitate deşi a fost preluată din tradiţie. Deoarece cu excepţia celor 3 apostoli, şi a Sf. Petru, despre care afirmă “pare să fi predicat în Pont, Galaţia, Bitinia, Capadocia şi Asia”, ea nu menţionează teritoriile atribuite celorlalţi 8 apostoli. Informaţia lui Eusebiu este susţinută şi de către Hipolit Romanul care, în lucrarea sa “Despre cei doisprezece apostoli” afirmă: “apostolul Andrei a vestit sciţilor şi tracilor” .

Propovăduirea şi martiriul Sf. Ap. Andrei
De altfel creştinarea unora dintre sciţi este atestată încă din anii 61-63 de către apostolul neamurilor în Epistola sa către Coloseni . Pătrunderea creştinismului în aria geto-dacilor este confirmată mai târziu şi de către Justin Martirul şi Filozoful şi de către Tertulian , care scrie în anul 196, în tratatul său “ Adversus Judaeos”: Hristos “stăpâneşte“ şi “în ţinuturile sarmaţilor, dacilor, germanilor şi sciţilor” .

Aghiografii, care au preluat tradiţia istorică, relatează de asemenea propovăduirea Evangheliei de către Sf. Ap. Andrei la sciţi şi goţi. “Sinaxarul Bisericii din Constantinopol”, datând din sec. X, arată ca Sf. Andrei “a predicat în Pont, Tracia şi Scythia”:” Lui Andrei, celui întâi chemat, i-au căzut la sorţi Bitinia, părţile Pontului Euxin şi ale Propontidei, cu cetăţile Calcedon şi Bizant, Macedonia, Tracia şi regiunile care se întind pâna la Dunăre, Tesalia, Elada, Ahaia si cetatile Aminsos, Trapezunt, Heracleea (Pontului) şi Amastris”.
Mai înainte, în sec. VIII, Epifanie Monahul menţionase predica Sf. Ap. Andrei “la sciţi” în lucrarea sa “Viaţa Sfântului Apostol Andrei”.
În sec. XIV, Nichifor Calist, istoric bizantin, scria că Sf Ap. Andrei a plecat la propovăduire din Capadocia, Bitinia si Galaţia (toate din Asia Mica) în “pustiurile scitice” . Aria poate reprezenta atât Scitia Maior, adica nordul Pontului Euxin (Marea Neagră), cât şi Scitia Minor, adică Dacia Pontică. Acelaşi scriitor afirma că Sf. Ap. Andrei a plecat apoi spre sud prin Tracia, a trecut prin Bizanţ, viitorul Constantinopol, iar de aici a mers prin Macedonia, Tesalia, ajungând în oraşul Patras din Ahaia (Peloponez).

Coroborând datele amintite cu cele ale mitropolitului de Patras, Nicodimos , reiese că după Pogorârea Duhului Sfânt Sf. Ap. Andrei a predicat mai întâi iudeilor în Ierusalim, Iudeea, Samaria şi Galaţia. Apoi a predicat celor din Aminsos, pe malul sudic al Pontului Euxin, unde a şi vindecat bolnavi, a urmat în alte localităţi ale Pontului şi s-a reîntors la Ierusalim pentru Paşti.
În a doua călătorie a plecat împreună cu Sf. Ap. Ioan la Efes, apoi a predicat în regiunile vestice ale Asiei Mici în cetăţi ale căror nume au avut ulterior rezonanţă precum Niceea, Nicomidia, Calcedon, etc. La Sinope a eliberat prin rugăciunile sale pe Ap. Matia ce fusese întemniţat. Din cauza aceasta a fost prins de păgâni, bătut până ce a fost crezut mort şi scos afară din cetate. A îndurat chinurile, reapărând a doua zi vesel şi vindecat, cu o asemenea răbdare încât locuitorii s-au ruşinat, i-au cerut iertare şi - văzând şi minunile făcute - s-au botezat. Apoi s-a reîntors în oraşele din Pont şi Bitinia unde predicase, pe care le-a întărit în credinţă, aşa cum a facut şi Ap. Pavel şi ceilalţi apostoli. A plecat la Ierusalim pentru a participa la Sinodul din jurul anului 50, unde s-a discutat despre modalitatea primirii în Biserică a păgânilor. După sărbătoarea Paştilor a însoţit pe Matia şi pe Tadeu până în Edesa, la graniţă cu Mesopotamia, apoi a evanghelizat pe locuitorii teritoriilor scitice, probabil dimprejurul Pontului Euxin (Marea Negră), parcurgând deci teritoriul sudic al Ucrainei de astăzi şi al viitoarelor principate Moldova şi Ţara Românească. Apoi, trecând mai departe prin Tracia, Macedonia, Tesalia, a ajuns în Ahaia (Peloponez). În Patras vindecă mai mulţi bolnavi, învie un tânar ucis şi încreştinează mulţi pagâni. După ce vindecă de o boala incurabilă pe Maximila, soţia proconsulului roman Egeatus, o converteşte la creştinism şi – în absenţa proconsulului – îl botează pe fratele acestuia, Stratocles. Din ordinul lui Egeatus, lezat de pătrunderea creştinismului în propria casă, Sf. Ap. Andrei este răstignit pe o cruce în formă de X, cunoscută până în zilele noastre drept “Crucea Sfântului Andrei”. Nu se cunoaşte anul morţii sale. Se presupune că a fost martirizat fie în timpul persecuţiei lui Nero , fie spre sfârşitul primului secol în timpul lui Domitian .

Moaştele Sf. Apostol Andrei
Înmormântat în Patras, moaştele sale au fost transportate la Constantinopol în anii 356 sau 357 la cererea împăratului Constantiu pentru a fi depuse în nou clădita Biserică a Sfinţilor Apostoli, împreună cu moaştele Sf. apostoli Luca şi Tadeu. In Secolul IX capul Sf. Ap. Andrei a fost restituit mitropoliei din Patras.
La cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi, în anul 1204, moaştele Sf. Ap. Andrei au fost transportate în Italia la Amalfi, de unde au fost luate de către Carol al V, împăratul Germaniei şi Spaniei, la cucerirea oraşului Amalfi în anul 1527. Părţi din sfintele moaşte au ajuns până în Scoţia, oraşul St. Andrews, sediu episcopal pâna la 1689, la nord de Edinburgh. Se presupune că, prezenţa moaştelelor a fost însoţită de minuni pentru că în oraş, lângă capela Sf. Leonard, clădirea ce aparţine astăzi colegiului, fusese spital pentru pelerinii ce veneau să se roage sfântului . Sf. Andrei a fost declarat patron al Scoţiei. Părticele ale moaştelor Sf. Ap. Andrei fuseseră oferite, după mutarea lor la Constantinopol, bisericilor din Milano, Nola şi Brescia şi probabil pot fi încă cinstite acolo. În anul 1460, când Peloponezul a căzut sub stăpânire turcească , capul Sf. Andrei a fost transportat în Italia, la început în oraşul Narni iar din 1462 la Roma . În anul 1964, la cererea mitropolitului de Patras, capul Sf. Ap. Andrei a fost restituit oraşului Patras de către papa Paul al VI-lea .

Creştinii din Patras au păstrat şi lemnele de măslin puse cruciş, pe care fusese răstignit Sf. Ap. Andrei. Crucea a fost transportată, după 1204, în Franţa, mai întâi la Dijon, apoi la mânăstirea Weaume, lânga Marsilia, în sfârşit la mânăstirea Sf. Victor din Marsilia, unde prezenţa unei parţi din ea, păstrată într-o teacă, era atestată înainte de 1250. În timpul revoluţiei franceze restul crucii s-a pierdut. În 1980 teaca şi ceea ce a mai ramas din crucea Sf. Andrei au fost redate mitropoliei din Patras .

Sciţii şi predicarea Evangheliei în Scitia Minor
Documente scrise de către Sf. Ap. Andrei, de tipul scrisorilor paulinice, despre creştinarea populaţiei geto-dacice de pe teritoriul pe care se va întinde în viitor ţara noastră, lipsesc. În lipsa acestora s-au căutat argumente sprijinitoare a predicării apostolice din alte surse.
În epoca migraţiilor popoarelor, spaţiul carpato-istro-pontic va fi cunoscut în scrierile cronicarilor şi geografilor aproape în exclusivitate ca Scitia sau Gotia, după numele popoarelor ce stăpâneau vremelnic acest teritoriu. Aşa cum bine remarca D. Teodor sciţii şi goţii, reprezentând pentru Imperiul Roman un pericol mai mare decât populaţia autohtonă, aveau mai multă importanţă pentru cronicari. Despre faptul că în perioada activităţii sfinţilor apostoli prin Scitia se înţelegea teritoriul dintre Istru şi Pontul Euxin ne asigură Strabo în “Geografia” sa, precum şi Ovidiu , care în “Tristele” şi “Ponticele” sale era întristat că a fost exilat la Tomis între “sciţi”.
Sciţii, populaţie nomadă de origine persană, migraseră prin Asia Mică în Nordul Pontului Euxin unde erau stabiliţi din sec. VIII-VII î. Hr. De aici, o parte din ei se raspândiseră prin vestul Pontului Euxin până la sudul Istrului stabilindu-se cam prin sec IV î. Hr. în Scythia Minor . O inscripţie greacă, datând din Sec. II î. Hr. şi descoperită la Histria, despre care relateaza Pippidi , le confirmă prezenţa.
Tracii şi geto-dacii
Însă, în ciuda migraţiei sciţilor, această regiune continuă să fie locuită de traci şi geto-daci care-şi păstrează organizaţia în uniuni tribale cum este cunoscută cea din sec. III î. Hr., condusă în NV Dobrogei de către regele get Zalmodegicos , atestată într-un document descoperit tot la Histria . Dobrogea rămâne predominant getică cel puţin până la sau după destrămarea regatului dac condus de Burebista . Acesta se întindea de la Dunarea mijlocie şi munţii Slovaciei în nord până la munţii Haemus în sud. Populaţia getică a continuat să rămână în aceste teritorii pe un timp mult mai îndelungat. Istoricul grec Dio Cassius în lucrarea sa “Istoria romanilor” atestă prezenţa lor în perioda pre-apostolica : “… dacii traiesc pe ambele maluri ale Dunării”. Iar Giurescu dovedeşte existenţa formaţiunii statale vlaho-bulgare de mult mai târziu: sfârşitul sec. XII – prima jumătate a sec. XIII. Se ştie că Dobrogea a fost încorporată în provincia romană Moesia din sudul Istrului în anul 15 d. Hr., pentru a fi separată de aceasta sub numele de Scythia Minor în anul 292.
Sciţii
Sciţii trebuie să fi fost cunoscuţi apostolilor în momentul tragerii la sorţi a teritoriilor de evanghelizat. Părintele Sabin Verzan, citat de D. Manolache , arată că numele lor este citat la 2 Mac 4, 47 şi că la 2 Mac 12, 29 este menţionat oraşul Schitopolis. În versetul următor apare limpede că locuitorii nu erau iudei deoarece ”…Iudeii aşezaţi acolo au dat mărturie despre bunăvoinţa pe care Schitopolitanii o aveau faţa de ei şi despre purtarea lor omenească în vremuri de restrişte.” S-a emis ipoteza că aceştia erau stabiliţi acolo în urma invaziei scitice contra Mezilor şi a războiului contra Palestinei şi Egiptului relatate de Herodot . Deasemenea sciţii erau bine cunoscuţi, printe altele ca fiind nedrepţi şi cruzi, nu numai iudeilor dar până şi la Roma, de vreme ce elocventul orator Cicero afirma în două din scrierile sale că ar putea pleda cu success “chiar şi în faţa unor judecători atât de nedrepţi cum ar fi sciţii” . Deci sciţii erau bine cunoscuţi ca neam în timpul propovăduirii apostolice.
Grecii
Se crede că prezenţa coloniilor greceşti, întemeiate încă din sec. VII-VI î. Hr. pe ţărmul vestic al Pontului Euxin a constituit de asemenea un motiv important pentru predicarea Evangheliei în Scitia Minor. Cu excepţia coloniei Tyras cele mai numeroase se aflau pe teritoriul Daciei Pontice: Histria , aproape de gurile Istrului , Tomis , Callatis şi Odysos , mai la sud. Aportul culturii elene a coloniştilor către populaţia Daciei Pontice nu trebuie neglijat, după cum nu trebuie subestimat fluxul informaţiilor pe care coloniştii puteau să le transmită lumii de unde emigraseră despre populaţia în mijlocul careia se sălăşluiseră. Coloniştii întreţineau prin intermediul navigatorilor şi comercianţilor greci legături cu elinii din ţara de origine şi cu negustorii ce cumpărau mărfurile transportate de ei în diferite parţi ale orientului apropiat şi ale Imperiului Roman. Pe această cale erau transportate şi informaţii despre populaţia autohtonă. Această populaţie autohtonă făcuse parte din regatul dac. Despre ea se cunoştea că în sec. I î. Hr. – I d. Hr. cunoscuse o mare înflorire a vieţii materiale, culturale şi spirituale . Cinstea şi alte calităţi intelectuale şi morale au fost recunoscute geţilor de către importante personalităţi ale antichităţii, cum au fost Herodot , Platon , Strabon ş. a., citaţi de Prof. Giurescu şi Prof. Vasilescu . Pentru a sublinia însemnătatea civilizaţiei geţilor pentru atragerea în misiune a Sf. Ap. Andrei, vom menţiona numai două fragmente din cele citate de Prof. Giurescu . Platon admirând stiinţa medicală a geţilor, despre care a luat cunostinţă de la un medic get, scria: “..spune că, precum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără să vindecăm întâi capul, ori capul fără trup, tot aşa nu se poate să încercăm a vindeca trupul, fără să îngrijim şi de suflet şi că tocmai de aceea sunt multe boli la care nu se pricep medicii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se ocupe”. Dio Chrysostom, elev al filozofului şi matematicianului Pitagora din Samos , afirma la rândul său: ”geţii sunt mai înţelepţi decât aproape toţi barbarii şi mai asemenea grecilor”. Calităţile moral – intelectuale erau atribuite de către Herodot , Strabon şi Platon eticei înalte şi credinţei în nemurire, datorate învăţăturilor lui Zalmoxis. Acestea trebuie să fi fost bine cunoscute şi în Iudeea în vremea apostolilor, dacă istoricul Flavius Josef cunoştea reputaţia ascetismului unora dintre daci pe care-i asemăna cu esenienii, după cum arătau Eliade si Culianu .
Limba şi cultura greacă
Alături de faptul că sciţii şi calităţile moral-religioase ale geţilor puteau fi cunoscute Sf. Ap. Andrei, cunoaşterea limbii eline de către coloniştii Pontului Euxin şi faptul că parte din autohtoni puteau vorbi această limbă, poate să fi constituit de asemenea un factor important pentru predicarea Evangheliei în Scitia Minor. Despre geto-daci se ştie că nu numai căpeteniile, preoţii, ci probabil şi meşteşugarii vorbeau şi scriau folosind alfabetul grec şi latin . Este interesant de reamintit că în perioada misiunii apostolilor, dar şi cu mult mai înainte, limba cea mai vorbită în Imperiul Roman şi în teritoriile învecinate era greaca şi nu latina, inclusiv în Roma şi de către diaspora evreilor stabilită în Roma . După cum susţine Frend chiar şi în Palestina “limba elenă era, după aramaica, limba cea mai folosita şi cuvinte de origină elenă intraseră în uzul curent în timpul propovăduirii Mântuitorului”. Cultura elenistică fusese răspândită “în tot bazinul mediteranean dar şi în nordul Africii, Egipt, orientul apropiat şi sud-estul Europei”, atât prin cuceririle teritoriale ale lui Alexandru Macedon cât şi prin coloniştii greci şi schimburile comerciale efectuate de ei . După cum arată Deissmann, limba şi cultura greacă erau dominante nu numai în rândul învăţaţilor ci pătrunsese până la nivelul păturilor de jos, în special în oraşe. De aici necesitatea ca noua învăţătură să fie propovăduită în limba cea mai raspândită, aşa cum a facut-o Sf. Ap. Pavel, “precum şi ceilalţi”.
Un argument în favoarea importanţei limbii greceşti ca limbă de răspândire a creştinismului este acela că toate scrierile Noului Testament au fost scrise iniţial în limba greacă cu excepţia Evangheliei lui Matei, scrisă iniţial în limba aramaica, dar care s-a pierdut. Tot în limba greacă a fost făcută prima traducere a Vechiului Testament, Septuaginta, în a doua jumătate a sec. III î. Hr.
Sf. Ap. Andrei vesteşte Evanghelia în Scitia Minor
În acest context nu se poate ignora importanţa cunoaşterii limbii greceşti de către o parte din autohtonii Daciei Pontice în sprijinul afirmaţiei că Sf. Ap. Andrei n-a putut ocoli acest teritoriu. Ne reamintim că elinii veniţi la Ierusalim la sărbătoarea Paştelui iudaic, l-au căutat pe Sf. Ap. Filip, iar acesta pe Sf. Ap. Andrei ca să le înlesnească întrevederea cu Mântuitorul . Oricum Sf. Ap. Andrei a predicat populaţiei din cetăţile Asiei Mici. In această regiune, alături de comunităţi ce vorbeau aramaica, ca de pilda caldeenii , populaţia era în mare parte vorbitoare de limbă elenă în perioada apostolică. Mai târziu a predicat vorbitorilor de limbă elenă din Macedonia, Tesalia, Ahaia. În aceste condiţii este greu de conceput că limba nu-i era cunoscută. Iată deci trei motive pentru care avem dreptul să avem certitudinea vestirii Evangheliei în Scitia Minor direct de către primul chemat dintre apostoli.
Urmele trecerii apostolului nu s-au şters din memoria oamenilor locurilor. În Dobrogea şi în Basarabia s-au păstrat colinde şi legende care amintesc trecerea Ap. Andrei precum şi toponime care amintesc prezenţa sa în aceste locuri: “Pârâiaşul Sfântului Andrei”, “Peştera Sf. Andrei” ş.a. Elementele enumerate întăresc certitudinea propovăduirii apostolice directe pe o parte a teritoriului ţării noastre, propovăduire care, ca peste tot unde au trecut apostolii, a dat roade.
Episcopi la Tomis
Ca şi în alte părţi pe unde a trecut, Sf. Ap. Andrei trebuie să fi botezat pe noii adepţi la creştinism şi să fi hirotonit diaconi, preoţi şi episcopi . Deşi nu avem menţiune scrisă despre aceasta, este foarte probabil să fi instalat episcop la Tomis . Aşa după cum a hirotonit ca episcop la Odyssos pe ucenicul său Ampliat , despre care se relatează în Epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel. Sau cum a orânduit episcop pe Stahis în Bizanţ , şi pe Stratocles din Patras . Şi după cum se relatează că a instalat episcop pentru locuitorii din Sinope , fără să-i fi fost menţionat numele. Lipsa documentelor scrise nu trebuie să ne mire. Aşa cum arată Sf. Irineu de Lugdunum (Lyon), “triburile barbare au primit credinţa fără epistole” . Episcopia de Tomis este menţionată documentar abia în anul 369, cu ocazia conflictului episcopului local, Vetranion, cu împăratul eretic Valens , cu care se va înfrunta mai târziu şi Sf. Vasile cel Mare. Dar existenţa unor episcopi la Tomis a fost arătată şi anterior în unele din actele martirice. În tot cazul, Eusebiu de Cezarea, enumerând episcopii participanţi la primul Sinod ecumenic de la Niceea din anul 325, nu uită să menţioneze că “nu lipsea din ceată nici cel al sciţilor” . Prof. M. Păcurariu crede, ca şi mulţi alţii, că este vorba despre episcopul de Tomis, din Scitia Minor .

Cele de mai sus întăresc părerea că Sf. Ap. Andrei a predicat în Dacia Pontică. Acest fapt este recunoscut unanim atât în Biserica Ortodoxă cât şi de către cea de la Roma .

Iată şi mărturia mitropolitului Nicodimos de Patras care, cu ocazia pelerinajului cu moaştele Sf. Ap. Andrei în România , a scris următorul tropar: Fiu al Galileii şi frate al lui Petru, dintre pescari în soborul apostolilor întâi ai fost chemat, Andrei cel minunat. Iar de la mormântul tău din Patras chemi popoarele la Dumnezeu şi acum ne-ai umplut de bucurie că în România ai venit, unde pe Hristos-Domnul L-ai propovăduit .

Implinirea dorintelor.

" Nu te intrista daca ceva din ceea ce se savarseste in lume nu se face dupa dorinta ta.

E cu neputinta ca toate sa se savarseasca dupa gandul tau si dupa cum tu voiesti, caci nu toate dorintele tale sunt bune si nu toata implinirea lor este cu folos.

S-a implinit ceva dupa dorirea si voia ta - bine; nu s-a implinit - lasa-l voii lui Dumnezeu. De s-a implinit vreun lucru asa dupa cum tu insuti l-ai dorit, fii multumitor; daca nu s-a facut asa, nu te mahni, caci nimic nu este vesnic aici, si orisice lucru este pentru scurta vreme in aceasta lume.

Tu insa o singura grija sa ai, sa nu fii strain de Dumnezeu si de harul Sau preasfant. Nu ravni foarte ca toate dorintele tale intotdeauna sa se implineasca si pururea sa fie dupa voia ta - acest lucru nu este in puterea omului, ci intru aceea a lui Dumnezeu.

Una este voia lui Dumnezeu si alta este voia ta, iar gandurile Sale sunt altele decat ale tale, nefiindu-ti tie in putere sa cunosti si sa intelegi dumnezeiestile ganduri. Iata de ce nu se cade sa te mahnesti pentru dorintele neimplinite si se cuvine ca toate sa le lasi in seama Domnului. "Arunca spre Domnul grija ta si El te va hrani; nu va da in veac clatinare dreptului" (Psalm 54, 25).

Nu fii imputinat cu sufletul si nerabdator, dorind ca toate sa se implineasca indata dupa voia ta. Cu mult mai bine este ca intru liniste si rabdare sa te rogi lui Dumnezeu, lasandu-le pe toate in voia Lui. Nu cere implinirea grabnica a dorintelor tale - nu oricare dorinta este buna si nici toata implinirea lor nu este folositoare. Poti afla care din dorintele tale sunt dupa vointa Domnului prin asteptare indelungata si prin rugaciune sarguincioasa.

Daca este dupa voia Domnului, El iti va da degraba, insa de nu va fi voirea ta dupa sfanta Sa voie, Dumnezeu va impiedica si va tine dorinta ta neimplinita tocmai pentru folosul tau, facand aceasta cu iconomia intru care El binevoieste. Iar tu, fie ca Domnul iti da, fie ca nu iti da, pe toate primeste-le cu multumire intru smerenia inimii.

Nu tanji catre ceva cu nesimtire si fara rabdare, ci toate le savarseste bine cumpanit. Toate sunt mai folositoare si mai cu temei cand se dobandesc intru intelepciune si rabdare. Daca toate s-ar implini de indata dupa dorinta ta, niciodata nu ai putea ajunge la cunostinta neputintei tale, niciodata nu ai castiga nimic pentru folosul sufletului tau, ci pe toate le-ai savarsi impotriva acestui folos. Iata de ce, Atotvazatorul Dumnezeu, miluind si crutand faptura Sa si ingrijindu-se de folosul fiecaruia, nu iti da totdeauna dupa voia ta, ci cel mai adesea impotriva, spre calauzirea ta, ca tu, innoindu-ti cunostinta slabiciunii tale, sa nu fii imputinat cu sufletul, ci smerit, plin de rabdare si umilinta.

Domnul, ca un adevarat Tamaduitor, spre a vindeca sufletul nostru, adeseori randuieste si plineste impotriva dorintelor noastre, cufundandu-ne astfel in mahnire pentru ca noi sa cautam mangaierea cea nemuritoare si vesnica intru El - Dumnezeu Domnul.

Aceasta intristare si mahnire este pentru scurta vreme, iar acea mangaiere este intru vecii cei nesfarsiti. Dar ce castig ai avea de ti s-ar infaptui toate dorintele, iar tu ai mania pe Dumnezeu in toata vremea? Ce dobandesti de ti s-ar implini toate dorintele tale, iar tu insuti ai ramane cu totul instrainat de harul lui Dumnezeu? Cu adevarat nimic!

Cu cata multumire vei rabda amaraciunile trimise asupra ta de Domnul prin neimplinirea dorintelor tale, cu atat mai multa mangaiere vei primi de la El mai apoi, caci este scris: "Doamne, cand s-au inmultit durerile mele in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu" (Psalm 93, 19).

Asadar, nu te umple de amaraciune pentru vreo durere de felul acesta ingaduita de Dumnezeu, ci primeste cu multumire acest leac randuit sufletului tau.

Mai bine induri aici o durere mica decat mai apoi sa te mahnesti vesnic, caci mai bine este sa patimesti aici decat dincolo. Cu totul de plans si de jelit este cel care intru multe gresind, pururea tanjeste ca toate sa fie dupa a lui dorire. Cunoaste ca impotriva voii lui va suferi in viata viitoare.

Dumnezeu miluind si crutand faptura Sa si dorin-du-ne noua tot ce-i mai bun, adeseori ne trimite aici durere si stramtorare. "In lume necazuri veti avea" (Ioan 16, 33) spune Domnul. El voieste ca noi sa nu ne inecam in desfatarile pamantesti, ci sa rabdam necazuri, pentru ca, cu mai multa osardie si izbanda, sa ne inaltam catre El si la El acolo sa ne invrednicim de bucuria si veselia vesnica. "

Sfantul Dimitrie al Rostovului.

O rugaciune a Parintelui Sofronie de la Essex

"Doamne Cel Veșnic și Făcătorule a toate, Care în bunătatea Ta cea nepătrunsă m-ai chemat în această viață, Care ai revărsat peste mine harul Botezului și pecetea Duhului Sfânt, Care ai sădit în mine dorința de a Te căuta pe Tine Singurul adevăratul Dumnezeu, ascultă rugăciunea mea.
N-am viață, nici lumină, nici bucurie, nici înțelepciune, nici tărie fără numai în Tine, Dumnezeule.
Din pricina fărădelegilor mele nu îndrăznesc să-mi ridic ochii mei spre Tine.
Dar Tu ai spus ucenicilor Tăi: ”Tot ce veți cere în rugăciune cu credință veți primi” și ”orice veți cere în numele Meu voi face vouă”.
De aceea îndrăznind Te chem: păzește-mă de orice prihană a trupului și a duhului.
Învață-mă să mă rog cum se cuvine.
Binecuvintează această zi pe care ai dat-o slugii Tale nevrednice.
Cu puterea binecuvântării Tale fă-mă în stare să grăiesc și să lucrez în toată vremea spre slava Ta cu duh curat, cu smerenie, răbdare, dragoste, blândețe, pace, curaj și înțelepciune, dându-mi de-a pururea seama de prezența Ta.
Doamne Dumnezeule, în necuprinsa Ta bunătate, arată-mi calea voii Tale, și dă-mi să umblu în fața Ta fără păcat.
Tu Doamne, Tu știi cele de care am nevoie. Cunoști orbirea și neștiința mea, cunoști neputința și stricăciunea sufletului meu, dar nici durerea și întristarea mea nu-Ți sunt ascunse Ție. De aceea, Te rog, ascultă rugăciunea mea și prin Duhul Tău cel Sfânt învață-mă calea pe care să merg; iar atunci când voința mea ticăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruța Doamne, ci silește-mă să mă întorc la Tine.
Prin puterea iubirii Tale, fă-mă să mă țin cu tărie de ceea ce este bine.
Păzește-mă de tot cuvântul sau fapta care strică sufletul; de orice porniri care nu găsesc buna plăcere înaintea Ta și-l rănesc pe semenul meu.
Învață-mă ce trebuie să spun și cum trebuie să vorbesc.
Dacă e voia Ta să nu răspund, fă-mă să tac în duh de pace, să nu întristez, nici să-i rănesc pe semenii mei.
Așează-mă în calea poruncilor Tale și până la ultima mea suflare să nu mă lași să rătăcesc departe de lumina îndreptărilor Tale, ca poruncile Tale să fie singura lege a ființei mele pe acest pământ în veci.
Doamne, rogu-Te, ai milă de mine.
Păzește-mă în întristarea și nenorocirea mea și nu ascunde calea mântuirii de la mine.
În nebunia mea Dumnezeule, cer de la Tine lucruri multe și mari. Dar îmi aduc pururea aminte de răutatea mea, de ticăloșia și josnicia mea. Miluiește-mă!
Nu mă lepăda de la fața Ta din pricina nevredniciei mele. Ci sporește în mine conștiința acestei nevrednicii și dă-mi mie, celui mai rău dintre oameni, să Te iubesc pe Tine așa cum ai poruncit:
din toată inima mea și din tot sufletul meu și din tot cugetul meu și cu toată tăria mea: din toată ființa mea.
Dă, Doamne, prin Duhul Tău Cel Sfânt,învață-mă dreapta judecată și cunoștință.
Dă-mi să cunosc adevărul Tău Cel Sfânt, învață-mă dreapta judecată și cunoștința.
Dă-mi să cunosc adevărul Tău înainte de a intra în mormânt.
Ține-mă în viață în această lume ca să-ți pot aduce pocăință după vrednicie.
Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, nici când mintea mea e oarbă încă.
Când Îți va bineplăcea să pui capăt vieții mele, dă-mi de veste dinainte, ca să-mi pot pregăti sufletul să vină înaintea Ta.
Fii cu mine, Doamne, în acel ceas înfricoșător și dă-mi bucuria mântuirii Tale.
Curățește-mă de toate gândurile tainice, de toată răutatea ascunsă întru mine; și dă-mi răspuns bun la scaunul Tău de judecată.
Doamne în mare mila Ta și necuprinsa Ta dragoste de oameni, ascultă rugăciunea mea!”

"Printr-o minune, m-am lasat de fumat!"

In biografia cunoscutului scriitor ortodox S.A.Nilus, exista o relatare despre vindecarea sotiei lui, de o boala grava si despre alta minune legata de acest fapt - izbavirea lui de obiceiul pacatos, pe care il avea de multi ani, al fumatului.
"...7 iulie 1909. In noaptea asta am avut un acces serios de tuse sufocanta. Asa-mi trebuie! Totul mi se trage de la fumat, de care nu pot sa ma las. Fumez din clasa a treia de gimnaziu si acum sunt atat de imbibat cu nicotina, incat aceasta mi-a intrat, probabil in sange. Este nevoie de o minune ca sa ma zmulga din ghearele acestui viciu, fiindca vointa proprie nu ajunge. Am incercat sa ma las de fumat, n-am fumat cate doua zile, dar rezultatul este ca m-a apucat o asemenea tristete si inraire, incat acest nou pacat a devenit mai rau decat cel dintai. Parintele Varsanufie (de la Optina) mi-a interzis chiar sa fac asemenea tentative, limitandu-mi portia zilnica de fumat la cinsprezece tigari. Inainte vreme fumam fara sa trin socoteala..."
Acest text face parte din primul volum al cartii "Pe malul raului lui Dumnezeu", p. 230. Acum urmeaza randuri de manuscris: ", a zis Parintele Varsanufie, . Si parintele Iosif mi-a spus cu privire tot la fumat, de care nu ma puteam lasa nici cum: . Si dupa cuvantul celor doi Batrani, aceasta minune s-a savarsit asupra mea. Iata cum s-a intamplat.
Traiam cu sotia mea data de Dumnezeu ca un singur trup, in deplinul inteles al cuvantului Scripturii. Mare este aceasta mila a lui Dumnezeu, daruita noua de Sus dupa adanca si neclintita noastra credinta in taina cununiei, de care la vremea ei ne-am apropiat amandoi cu frica si cu cutremur. Si iata ca in iunie 1910, sotia mea s-a imbolnavit de o boala ciudata, de care nici felcerul de la Optina, nici doctorul pe care l-am chemat, n-au putut sa o defineasca: dimineata era practic sanatoasa, iar seara - pana la 40 grade temperatura. Si asa o saptamana, doua, trei la rand! Vad cum se topeste sub ochii mei bucuria mea ca o lumanarica de ceara, vad cum de abia mai palpaie si-i gata gata sa se stinga. Si de mare, nemasurat de mare mahnire si necaz s-a umplut atunci inima mea saraca, si am cazut la pamant inaintea icoanei Maicii Domnului Odighitria Smolenskaia din coltul cabinetului meu, si am plans inaintea Ei cu groaza si cu intristare si i-am grait: Asta a fost pe la zece seara. Dupa ce m-am rugat si m-am linistit putin, m-am apropiat de patul sotiei. Dormea; respiratia ii era lina, regulata. M-am atins de fruntea ei: fruntea ii era umeda, insa nu fierbinte. Dormea adanc porumbita mea gingasa. Slava lui Dumnezeu, Slava Preacuratei! Dimineata, temperatura era de 36,5 grade, seara de 36,4, iar dupa o zi s-a ridicat ca si cand nu ar fi fost de curand bolnava. Si eu am uitat ca fumam, ca si cum nu as fi fumat vreodata, desi fumasem treizeci si trei de ani in cap si intregul meu organism era atat de imbibat cu blestematul de tutun, ca nu puteam trai fara el nici macar un minut. Oare aceasta nu este cu adevarat o minune a Odighitriei? Amin."

Pacatul fumatului.

Sfintii Parinti, despre fumat.

"Omul a pervertit placerile simturilor. Pentru miros si gust a descoperit si trage in piept aproape tot timpul un fum acru si puturos, astfel mereu pe diavol, cu acest fum strica aerul din locuinta sa si din afara ei, si mai intai de toate se imbiba cu aceasta putoare el insusi: fumatul inghitit mereu actioneaza nu doar asupra sanatatii fizice ci si asupra subtirimii simtirii inimii, impartasindu-i caracterul trupesc, grosolania, impatimirea simturilor". (Sf.Ioan din Kronstadt)

"Fumul slabanogeste sufletul, inmulteste si intareste patimile, intuneca ratiunea si distruge sanatatea, pricinuind o moarte inceata. Mania si intristarea sunt urmarile imbolnavirii sufletului prin fumat". (Cuviosul Ambrozie de la Optina)


In anul 1905 , Sfantul Siluan Athonitul a petrecut cateva luni in Rusia, mergand deseori pe la manastiri. Odata calatorind in tren, s-a asezat langa un negustor, care cu un gest prietenesc si-a deschis in fata lui porttigaretul de argint, imbiindu-l cu o tigara.
Parintele Siluan a multumit pentru propunere, insa a refuzat sa ia tigara. Negustorul a zis: "parinte, nu cumva refuzati deoarece credeti ca e pacat? Dar fumatul ajuta adeseori in viata activa; e bine sa mai inlaturi incordarea muncii si sa te odihnesti cateva clipe. Cand fumezi, este mai usor sa porti o discutie de afaceri sau prieteneasca. Si, in general, dupa felul cum merg lucrurile in viata..." In continuare, incercand sa-l convinga pe Parintele Siluan sa ia o tigara, a vorbit cu insufletire in apararea fumatului.
Atunci Parintele Siluan i-a zis: "domnule, inainte de a va aprinde tigara, rugati-va putin: spuneti doar Tatal nostru". Negustorul a raspuns: "pai, nu prea merge sa te rogi inainte de fumat". Parintele Siluan a incheiat: "deci, orice lucru inainte de care nu merge rugaciunea netulburata, mai bine sa nu-l facem".


Cum se poate scapa de fumat.

Este neaparata nevoie ca omul sa vrea din rasputeri sa scape de acest narav pacatos, ce duce la pierzare. Trebuie sa se pocaiasca de acest pacat si sa se spovedeasca cu frangere de inima.
"Cereti si se va da voua, cautati si veti afla, bateti si se va deschide voua, ca tot cel ce cere primeste" (Mt.7,7), ne spune Domnul.

"Dar pentru a cere cu atata tarie si sinceritate izbavirea de necazul sufletesc, de naravurile si impatimirile pierzatoare, este neaparat nevoie sa le vedem in noi, sa cugetam si sa ne dam seama de toata vatamarea pe care o aduc si de toata greutatea pacatului de a urma lor. Numai atunci vor fi sincere dorinta si tugaciunea; in plus, propria silinta este o conditie indispensabila a primirii ajutorului de la Dumnezeu.
Domnul ajuta doar pe cei ce cauta din rasputeri ajutorul Lui si nu se lasa de bunavoie prada patimilor. Rea este nadajduirea in sine, nechibzuita si nefolositoare; dar si a nadajdui ca Dumnezeu te va ajuta daca ramai de bunavoie in pacat si cedezi cu buna stiinta deprinderilor pacatoase este un lucru jignitor pentru Domnul". (din cartea "Pacatul fumatului").

"Alexei Stepanovici Maiorov, locuitor al Sankt Petersburgului, se impatimise foarte tare de fumat si simtea ca acesta ii vatama sanatatea. Cand sfaturile prietenilor lui au ramas lipsite de rezultat, s-a adresat in scris Batranului Ambrozie de la Optina, cerandu-i sfatul in vederea renuntarii la aceasta patima. Ca raspuns la cerere, Batranul i-a trimis o scrisoare, datata 12 octombrie 1888, in care ii spunea urmatoarele: "Scrieti ca nu puteti sa va lasati de fumat. Ceea ce este cu neputinta la om este cu putinta cu ajutorul lui Dumnezeu; trebuie doar sa luati hotararea neclintita de a va lasa, dandu-va seama de vatamarea pe care fumatul o aduce sufletului si trupului, intrucat slabanogeste sufletul, inmulteste si intareste patimile, intuneca ratiunea si distruge sanatatea, pricinuind o moarte inceata. Mania si intristarea sunt urmarile imbolnavirii sufletului prin fumat.
Va sfatuiesc ca impotriva acestei patimi sa folositi o doctorie duhovniceasca: spovediti-va amanuntit toate pacatele care le-ati savarsit in toata viata dumneavoastra, incepand de la 7 ani si impartasiti-va cu Sfintele Taine, si cititi zilnic, stand in picioare, cate un capitol sau mai multe din Evanghelie; iar cand va navali mahnirea, cititi din nou, pana ce va trece; iarasi va navali, iarasi cititi din Evanghelie. Sau in loc de asta, faceti cand sunteti singur cate 33 de metanii mari, intru pomenirea vietii pamantesti a Mantuitorului si a Sfintei Treimi".
Primind scrisoarea, Alexei Stepanovici a citit-o, dupa care a vrut sa fumeze o tigara, (dupa cum arata chiar el intr-o insemnare scrisa cu propria mana), dar a simtit deodata o durere de cap puternica, precum si sila de fumul de tutun, asa ca noaptea aceea n-a mai fumat. In ziua urmatoare si-a aprins tigara de patru ori, masinal din obisnuinta, dar nu putea sa inghita fumul din pricina puternicei dureri de cap. Si astfel s-a lasat de fumat cu usurinta, asta in timp de doi ani incercase sa se lase de fumat fara sa o poata face si cu toate ca desi se imbolnavise, fuma cate 75 de tigari pe zi. "Iata ca, tocmai cand incepusem sa simt ca sunt bolnav si sa imi recunosc neputinta de a desradacina aceasta patima, m-am adresat", scrie Maiorov, "la sfatul unor oameni buni, Batranului Ambrozie, cu pocainta sincera, cerandu-i sa se roage pentru mine. Dupa aceea, cand am mers la el ca sa-i multumesc mai bine, s-a atins cu toiagul de capul meu si de atunci nu mai simt nici o durere in cap".
(Din colectie de scrisori a Batranului Ambrozie, Serghiev Posad, 1908)


citate din cartea "Cand sufletul este bolnav" de Dr.Dmitri Avdeev.

Povete ale Cuviosului Serafim din Sarov

Despre Dumnezeu

Dumnezeu este foc, care incalzeste si inflacareaza inimile si rarunchii. Asadar, daca vom simti in inimile noastre raceala, care e de la diavol, fiindca diavolul este rece, sa Il chemam pe Domnul. Venind, El va incalzi inima noastra cu dragoste desavarsita nu numai catre Dansul, ci si catre aproapele. Si de la fata caldurii va fugi raceala uratorului de bine.
Cand au fost intrebati, Parintii au scris: Cauta-l pe Domnul, dar nu intreba unde locuieste El. Unde este Dumnezeu, acolo nu se afla rau. Tot ce vine de la Dumnezeu este pasnic si de folos si duce pe om la osandirea de sine si la smerenie. Dumnezeu ne arata iubirea Sa de oameni nu doar cand facem binele ci si atunci cand Il jignim si Il maniem cu pacatele.
Cu cata indelunga rabdare sufera El faradelegile noastre! Si cand ne pedepseste, cu cata milostivire ne pedepseste!
Cu privire la lucrurile lui Dumnezeu, nu judeca dupa satul pantecelui tau: cu pantecele plin, despre ce cunoastere a tainelor Dumnezeiesti poate fi vorba?

Despre credinta.

Credinta cea adevarata nu poate ramane lipsita de fapte; cine crede cu adevarat, acela face negresit si fapte bune.

Despre luarea-aminte la sine.

Dupa invatatura Sfintilor Parinti, pe langa fiecare om se afla doi ingeri: unul bun, altul rau. Ingerul bun este lin, bland si linistit. Cand intra in inima omului, vorbeste cu el despre dreptate, curatie, cinste, liniste, despre tot lucrul bun si despre toata fapta buna. Cand simti in inima ta aceasta, e limpede ca in ea se afla ingerul dreptatii. Iar duhul cel viclean este amarnic, impitrit si nebun. Cand intra el in inima ta, cunoaste-l dupa faptele lui...
Pune semn si intra necontenit in inima ta, si vezi ce patimi au ajuns neputincioase inaintea ta, care au fost nimicite, care au inceput sa amuteasca in urma insanatosirii sufletului tau, si nu numai a departarii lucrului care le-a starnit, si pe care te-ai deprins sa le birui cu intelegerea ta, iar nu numai prin lipsirea de pricinile patimii.

Despre pacea sufletului.

Semnul vietii duhovnicesti este cufundarea omului inlauntrul sau si lucrarea cea ascunsa in inima sa... Cand omul vine intru asezarea cea pasnica, atunci el poate de la sine si asupra altora sa reverse stralucirea luminarii intelegerii.

Despre pazirea pacii sufletesti.

Trebuie sa ne straduim, luand toate masurile, spre pazirea pacii sufletesti si sa nu ne tulburam de jignirile de la altii; pentru aceasta, trebuie sa ne infranam in tot chipul de la manie si sa ne pazim mintea si inima prin mijlocirea luarii-aminte de clatinarile cele necuviincioase. Jignirile de la altii trebuie rabdate fara de tulburare, deprinzandu-ne sa le primim ca si cum n-ar fi vorba despre noi. Aceasta deprindere poate sa aduca inimii linistea si sa o faca locas lui Dumnezeu Insusi...

Despre nevointe.

Nu trebuie sa intreprindem nevointe peste masura... Trebuie sa mergem pe calea cea de mijloc, fara sa ne abatem nici la dreapta nici la stanga (cf.Pilde 4, 27): duhului sa-i dam cele duhovnicesti, iar trupului cele trupesti, ce sunt de trebuinta pentru pastrarea vietii vremelnice.
Nu trebuie nici sa tagaduim vietii obstesti ceea ce ea in chip legiuit cere de la noi, ci sa implinim cuvintele Scripturii: "Dati cezarului ce e al cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu (Mt. 22, 21).

Despre Lumina lui Hristos.

Cand omul vede launtric lumina vesnica, mintea lui este curata si nu are in sine nici un fel de chipuri simtite, ci fiind cu totul cufundata in vederea frumusetii nezidite uita de toate cele simtite, nu vrea sa se vada nici pe sine insusi...

Despre post.

Postul sta nu numai in a manca rar, ci si in a manca putin; si nu numai in a manca o singura data, ci ci in a nu manca mult... De mancat trebuie sa mancam in fiecare zi atat cat trupul, intarindu-se, sa fie prieten si ajutator sufletului in savarsirea faptei bune: altminteri, slabanogindu-se trupul si sufletul poate sa cada in neputinta. In zilele de vineri si miercuri, si mai ales in cele patru posturi, trebuie sa mancam o data pe zi, dupa pilda Parintilor, si ingerul Domnului se va lipi de noi.

NICOLAE STEINHARDT - Jurnalul fericirii

Sfaturi practice date (în deplină cunoștință de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviți de un viciu capital, de un păcat cronic grav.
În primul rând, nu mai săvârși păcatul. (Asupra acestui dintâi sfat suntem ispitiți a trece repede pentru a ne pierde în lamentații și analize. Și totuși este pe cât de simplu pe atât de esențial. Nu este de ajuns să ai conștiința păcatului... E mare lucru, dar se mai cere înfrânarea.)
Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiționismului, de plăcerea – și morbidă și indiscretă – de a ferici pe toți oamenii cu amănunte tehnice și confidențe intempestive. Păcătoșii care procedează astfel se aseamănă cu bolnavii care socotesc necesar să dea informații din cele mai puțin apetisante și mai lipsite de interes pentru alții.
Alt pericol este al tendinței de tragedizare. Nu orice om atins de un mare viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fie un ins foarte banal și un spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu implică măreția caracterului, ascuțimea minții, tăria personalității.
Sfatul al patrulea: nu strică puțină îngăduință față de tine însuți, oarecare zâmbet și modestie. Nu te lua prea în serios și în sublim. Nu te grăbi să admiți că ești o făptură cu totul excepțională, a iadului și a Răului. E o belea, firește, și mare, dar n-o preface în Blestem, ci mai degrabă în provocare; challenge.
În sfârșit: caracterul dramatic al viciului, ca și al bolii, nu te îndreptățește a nesocoti remediile de bun simț.

Domnul a grăit limpede: Pe cine vine la Mine nu-l voi scoate afară. Nici o restricție.

Sfintii Mucenici Ciprian si Iustina

Sfantul Ciprian era din Antiohia Siriei in vremea imparatului Deciu, de bun neam si bogat, filozof si vrajitor cumplit. Si a fost castigat la credinta cea in Hristos de catre Iustina fecioara si crestina, care pe toate demonicele lui lucrari ca pe o panza de paianjen le-a sfaramat, fiind si ea din Antiohia. Caci un barbat oarecare elin, numit Aglaid, de dragostea frumusetii ei ranindu-se si neajungandu-si scopul a venit la Ciprian; iar acesta de trei ori trimitand demonii catre tanara, n-a izbutit nimic. Deci dupa ce a cunoscut ca mestesugul sau este neputincios, s-a botezat si, arzand vrajitorestile sale carti, a crezut in Domnul. Apoi a fost facut episcop si pe multi povatuindu-i la credinta lui Hristos, a fost prins impreuna cu Iustina de catre stapanitorul Damascului, si strujindu-se coastele au fost bagati in cazan de fier; si fiind trimisi la Nicomidia li s-au taiat capetele. Iar marele Grigorie Cuvantatorul de Dumnezeu, nu pe altul, ci pe acesta il numea iubit Fecioarei. Si se savarseste soborul lor la locul muceniciei, care se afla de acea parte, la locasurile lui Solomon.

Una din rugaciunile cele mai puternice impotriva vrajitoriilor este Acatistul Sfantului Ciprian.

Condacul 1

"Cela ce mai inainte ai fost invatator rautatii si te-ai aratat Arhiereu prin cinstita fecioara Iustina, si ca un pastor intelept, din spinii inselaciunii ai inflorit ca o floare prea frumoasa, si pe noi credinciosii, ne-ai umplut cu miresmele tamaduirilor, si de razele minunilor tale, intareste-ne ca sa-ti cantam tie: Bucura-te sfinte mucenice Cipriane, pururea slavite!"

Acoperamantul Maicii Domnului.

La 1 octombrie praznuim pemenirea Acoperamantului Preasfintei noastre de Dumnezeu Nascatoare si Pururea Fecioarei Maria.
Trebuie sa stim ca acest praznic a inceput a se praznui pentru o pricina ca aceasta: in zilele imparatului Leon cel intelept in Constantinopil, spre o duminica, facandu-se priveghere de toata noaptea in sfanta biserica Vlaherne a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, in intaia zi de octombrie, si multimea poporului stand inainte, ca la patru ceasuri de noapte fiind, Sfantul Andrei cel nebun pentru Hristos si-a ridicat ochii in sus impreuna cu ucenicul sau, Fericitul Epifanie, si au vazut pe imparateasa cerului, pe ocrotitoarea a toata lumea, pe Preasfanta Fecioara Nascatoare de Dumnezeu, stand in vazduh si rugandu-se, stralucind cu lumina si acoperind pe popor cu cintitul sau omofor, inconjurata de osti ceresti si de multime de sfinti, care stateau in haine albe cu cucernicie imprejurul ei; din care doi erau mai alesi, Sfantul Ioan Inaintemergatorul si Evanghelistul Ioan. Iar cele cu umilinta graiuri ale rugaciunii ei catre iubitul sau fiu si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, acestea s-au auzit: "Imparate ceresc, primeste pe tot omul cel ce Te slaveste pe Tine si cheama in tot locul preasfant numele Tau; si unde se face pomenirea numelui meu, acel loc il sfinteste si preamareste pe cei ce te preamaresc pe Tine, si pe cei ce cu dragoste ma cinstesc pe mine Maica Ta. Primeste-le toate rugaciunile si fagaduintele si-ii izbaveste de toate nevoile si rautatile".
Stiind si noi pe solitoarea si acoperitoarea noastra, sa nazuim catre dansa cu umilinta strigand: "Acopera-ne pe noi cu Acoperamantul tau, Preasfanta Fecioara, in ziua rautatilor noastre; acopera-ne in toate zilele noastre, iar mai ales in ziua cea rea cand sufletul de trup se va desparti, de fata sa ne stai intru ajutor si sa ne acoperi pe noi de duhurile cele rele din vazduh, cele de sub cer si in ziua infricosatoarei judecati, sa ne acoperi pe noi intru ascunsul Acoperamantului tau".
Cu ale acesteia preaputernice si bineprimite rugaciuni, si cu ale tuturor sfintilor Tai, Dumnezeule, miluieste-ne si ne mantuieste pe noi, Amin.

Sfintii Parinti despre boli si bolnavi.

'Trupul e slujitorul sufletului, iar sufletul este imparatul: drept aceea, adeseori se intampla, prin milostivirea lui Dumnezeu, si ca trupul sa fie ros de boli; ca urmare, patimile slabesc iar omul isi vine intru sine; de altfel, insasi boala trupeasca se naste cateodata din patimi.
Alunga pacatul, si boli nu vor mai fi, caci ele se intampla in noi de pe urma pacatului, cum zice Sfantul Vasile cel Mare. "De unde este boala? De unde sunt vatamarile trupesti? Domnul a zidit trupul, nu boala; sufletul, nu pacatul". Care este lucrul cel mai folositor si mai trebuincios? Unirea cu Dumnezeu si impartasirea cu El prin mijlocirea dragostei. Pierzand aceasta dragoste, cadem de la El; cazand, ne supunem multelor si feluritelor boli.
Cine indura boala cu rabdare si cu recunostinta, aceluia i se socoteste intru nevointa sau chiar mai mult.
Un Batran suferind de hidropica le spunea fratilor care veneau la el cu dorinta de a-l doftorici: "Parintilor, rugati-va sa nu fie supus unei boli ca aceasta omul meu cel launtric; iar cat priveset patimirea trupeasca, eu rog pe Dumnezeu sa nu ma sloboada dintr-o data de ea, caci pe cat se strica omul nostru cel dinafara, pe atat cel dinauntru se innoieste". (2 Cor.4,16)" - Din povetele scrise ale Cuviosului Serafim din Sarov.


"In vremea bolii simtim ca viata omeneasca este asemenea unei flori care se ofileste aproape indata ce isi desface petalele si unui nor care se risipeste fara sa lase urme; ca zilele noastre pier ca umbra; ca trupul nostru se usuca aidoma florii campului, ca viata celui mai tare om este numai o adiere, ca ea se scurteaza cu fiece rasuflare si ca bataia pulsului il apropie, ca bataile unui ornic, de ceasul cel din urma, care aproape intotdeauna bate tocmai in clipa cand omul crede ca pana la ea mai este multa vreme.
O, boala, doctorie amara dar aducatoare de sanatate! Cum fereste sarea pestele sau carnea de putrezire, asa si orice boala pazeste duhul nostru de putreziciunea si de stricaciunea pacatului, neaingaduind patimilor, viermilor sufletesti, sa se zamisleasca in noi.
Prin nerabdare nu scapam de suferinta pe care ne-a randuit-o Pronia lui Dumnezeu; dintr-insa nu urmeaza altceva, fara numai vatamare si pierzare. Prin rabdare orice suferinta se usureaza. Uita-te la cei aflati in boala de multa vreme sau care sed mult timp in temnita: asa s-au obisnuit cu nenorocirea lor prin rabdare, ca parca n-ar simti. "Ca necazul rabdare lucreaza" (Rom.5,3). Dimpotriva, prin nerabdare durerea se inmulteste..." - Sfantul Tihon de Zadonsk.


"Totul e de la Dumnezeu: si bolile si sanatatea, iar tot ce e la Dumnezeu ni se da spre a noastra mantuire. Deci primeste si tu boala ta si da multumita Domnului ca Se ingrijeste de mantuirea ta. Cum anume slujeste la mantuire ceea ce trimite Dumnezeu, poti sa nu cercetezi, ca poate nici nu vei afla. Dumnezeu trimite unele spre pedeapsa, ca pe o epitimie, altele spre invatatura de minte, ca omul sa-si vina in fire, altele ca omul sa scape de un necaz in care ar fi picat daca ar fi fost sanatos, altele ca omul sa dovedeasca rabdare si prin aceasta sa merite mai multa plata, altele care sa-l curateasca de toata patima, ca si din alte pricini... Iar tu, cand iti amintesti de pacatele tale, zi: "Slava Tie, Doamne, ca ai pus asupra mea epitimie spre pedepsire!" Cand iti amintesti ca inainte nu-ti aduceai aminte intotdeauna de Dumnezeu, zi: "Slava Tie Doamne ca mi-ai dat prilej si invatatura sa-mi amintesc mai des de Tine!" Cand iti vine gandul ca, daca ai fi fost sanatoasa, ai fi facut rautati, zi: "Slava Tie Doamne ca nu ingadui sa pacatuiesc!", si asa mai departe... Asadar sa fii cu inima buna!...
Pentru toate dati multumita lui Dumnezeu; si pentru boala dati multumita. Stiu, mie imi vine usor sa vorbesc asa, dar dumneavoastra poate ca nu va vine usor sa simtiti asa. Oricum, vorbind despre rabdare eu ma rog ca Domnul sa va dea sa rabdati cu inima buna boala si sa trageti din ea o invatatura. Cine stie de ce v-a legat Domnul? Neindoielnic e insa faptul ca lucrul acesta s-a intamplat in ajutorul vietuirii pe care v-ati ales-o si in care va straduiti sa ramaneti macar cat de cat. Din aceasta latura, puteti sa nici nu mai iscoditi rosturile bolii voastre. In clipele cand suferinta este mai grea, cautati barbatie spre rabdare cu inima buna si in amintirea patimirilor cu care au patimit toti sfintii, mai ales mucenicii. Cat si cum au rabdat?! E greu sa ne inchipuim. De altfel, tuturor "prin multe necazuri se cade noua a intra intru Imparatia Cerurilor" (Fapte 14,22).
Si ceea ce ne-a fagaduit Domnul se numeste "cununa". De ce? Fiindca acolo nu se poate intra fara patimiri. Un singur drum duce intr-acolo: crucea de voie sau fara voie.
Ingerul Pazitor sa va aduca mangaiere si inima buna! De faptul ca zgomotul din cap nu va lasa sa va adunati gandurile sa nu va plangeti. Dumnezeu judeca sufletul dupa ceea ce depinde de el, nu dupa cele asupra caruia n-are stapanire. In inima sa pastrati hotararea de a nu va departa de Domnul si El va primi aceasta.
Acum trebuie sa lasati randuiala de postire de dinainte. O sa recuperati pe urma, daca va placea inaintea lui Dumnezeu sa va ridice din boala; dar acum, cat sunteti bolnavi, puteti manca orice spre intremare, la sfatul medicului,
Exista boli asupra vindecarii carora Domnul pune opreliste cand vede ca boala e mai de trebuinta pentru mantuire ca sanatatea". - Din scrisorile Sf.Ierarh Teofan Zavoratul.



"De la Atotbunul Dumnezeu vine doar binele nu si raul. Si boala ta este un bine, iar tu cartesti, te imputinezi cu sufletul, te trandavesti; rabda, multumeste; pentru placerile de voie din tinerete vin bolile fara voie la batranete.
"Cel ce patimeste cu trupul inceteaza de la pacat". Iata de ce este neaparata nevoie de suferinte, de cruce pentru crestin: fara suferinte, fara apasare trupul nostru se prosteste, se indraceste, pacatuieste, Il manie pe Dumnezeu, isi face necazuri siesi si sufletului. O, trup nenorocit, multpatimas, din pricina caruia vin toate necazurile in omenire! O, inima multpatimasa, spurcata! (Mc.7,20-23). Iata unde este izvorul raului din om: in inima!" - Sfantul Ioan din Kronstadt.

Despre suferintele pruncilor.

Despre aceasta l-a intrebat Cuviosul Grigorie pe Fericitul Nifon (episcopul Contantianei Ciprului), zicand:
"Iata, parinte, vad ca patimesc prunci in boli cumplite, ce pacat au facut acestia? Cum sa inteleg, de ce-i loveste Dumnezeu?
A raspuns Fericitul:
"Cand se inmultesc pacatele omenesti si rautatea oamenilor nu se mai vindeca, Domnul rapeste la Sine pruncii lor si trimite asupra-le boli multe si grele, ca prin aceasta sa-i aduca la intreaga intelepciune pe parintii lor. Vazand chinurile copiilor lor, care n-au savarsit pacat, oare acestia nu se vor infricosa si nu se vor intoarce la pocainta? Oare nu vor striga: "Vai noua, pacatosilor, ca pentru faradeledile noastre se chinuie pruncii fara de rautate! Ce va fi dar cu noi ticalosii, in Ziua cea Infricosata a celei de-a doua veniri a Domnului?" Si daca, vazand aceasta, parintii nu se vor indrepta, ci vor ramane intru paganitatea de mai inainte, vor fi supusi unui si mai groaznic chin, fiindca au fost pedepsiti si nu s-au invatat minte. Iar copiilor care aici au suferit si au fost chinuiti ca parintii sa se intoarca la pocainta Domnul le va da in schimb cununiile nestricaciunii si cinstiri in veacul vietii fara de sfarsit".
"Dar, parinte sfinte", i-a raspuns Cuviosul Grigorie Fericitului Nifon, "doar in Scriptura scrie ca fiecare dupa faptele sale va primi, dar nu s-a zis ca si pentru pacatele altuia".
A grait Fericitul Nifon:
"Milostivul Domn vede impietrirea si nechibzuinta inimii oemenesti, caci multi care traiesc in lume luand asupra-si osteneli mari de dragul slavei desarte, cartesc impotriva lui Dumnezeu si in intristarea lor cheama chiar moartea, dar de pacatele lor nu se pocaiesc si pentru sufletele lor nu se ingrijesc. Tocmai din pricina aceasta Domnul ii pedepseste atat pe copii cat si pe parinti cu felurite necazuri, ca prin suferinta copiilor sa curete faradelegile parintilor, sa-i faca pe parinti sa aduca prinos de pocainta si astfel sa le gaseasca indreptatire la Infricosatoarea Sa Judecata. Asadar, sa stii, fiule, ca pruncii fara de pacat patimesc ca pentru moartea lor cumplita sa primeasca viata nestricacioasa, iar parintii lor sa se invredniceasca pentru patimirile lor de intreaga intepciune a pocaintei adevarate". (Din cartea lui Serghei Nilus "Sfintenia sub obroc")

Din scrierile Sfantului Ierarh Teofan Zavoratul.

Din scrierile Sf.Ierarh Teofan Zavoratul.

"E bine ca ati randuit sa se faca rugaciune pentru fiica dumneavoastra. Doua molifte pe saptamana si pomenire la proscomidie. S-ar parea ca este destul. Dar cine se roaga cu durere pentru bolnava? Dumnezeu ia aminte la rugaciune atunci cand pentru bolnav se roaga cineva cu sufletul. Daca nimeni nu suspina din suflet, slujba va fi o polologhie, iar rugaciune adevarata pentru bolnava nu va fi. La fel cu proscomidia, la fel si cu liturghia. Dumneavoastra mergeti la slujbele pe care le-ati comandat, insa dand bani ca sa se roage altii, dvs v-ati lepadat de pe umeri orice grija... Nu este nimeni care sa se indurereze pentru bolnava. Celor care savarsesc slujba nici prin minte nu le trece sa se indurereze cu sufletul inaintea Domnului pentru cei pe care ii pomenesc la slujbe... Si de unde sa se indurereze ei pentru toti?
Altceva este cand sunteti de fata la slujba atunci cand este pomenita N... Atunci durerea dvs este purtata de rugaciunea Bisericii si inaltata mai grabnic la Scaunul lui Dumnezeu. Si face indurerata insasi rugaciunea Bisericii chiar daca cei care slujesc nu sunt indurerati. Vedeti deci unde sta puterea! Mergeti la slujbe dumneavoastra insiva si indurati-va cu sufletul pentru bolnava. Si treaba va iesi bine. Iin biserica, la Sf.Liturghie, frangeti-va sufletul in vremea proscomidiei si mai ales cand dupa "Pe Tine Te laudam" se canta cantarea Nascatoarei de Dumnezeu, "Cuvine-se cu adevarat". Atunci sunt pomeniti din nou vii si mortii.
Pomenirea la Liturghie este mai puternica decat numai cea de la proscomidie fiindca ea arata o mai puternica inpreuna-patimire a dumneavoastra cu bolnava si totodata credinta si nadejdea cat se poate de tare ca Domnul nu va va parasi cu ajutorul Sau. Unde sa dati liturghii? Unde va trage sufletul, acolo sa dati...
Lucrul cel mai insemnat e insa durerea sufletului dvs. pentru bolnava. Si ajutati mai mult saracilor. Nu numai celor care umbla pe strada, ci dati usurare unei familii apasate de saracie. Rugaciunea ei va va usura povara de pe inima...
Sa va binecuvanteze Dumnezeu pe voi, pe toti".

Despre slujirea bolnavilor.

"Ingrijeste pe cei bolnavi, in primul rand ca prin aceasta sa te faci milostiv, precum am zis adesea: pe langa asta, cand te vei imbolnavi la randu-ti, Dumnezeu va ridica om care iti va sluji, caci El a zis: (Mt7,2).
Unii slujesc bolnavilor dar slujesc ca sa primeasca plata; acesta este lucru lipsit de intelepciune. Drept aceea, daca va pati vreun necaz, lesne il va abate de la aceasta fapta buna si nu va ajunge la sfarsitul ei, fiindca o savarseste fara intelepciune. Iar cel care slujeste cu intelepciune o face ca sa dobandeasca inima milostiva, ca sa castige simtamantul impreuna-patimirii, fiindca orice s-ar intampla celui ce are astfel de scop, fie ca pateste necaz din afara, fie ca se imputineaza cu sufletul asupra lui chiar bolnavul, el rabda fara tulburare, urmarind scopul sau si stiind ca mai mult bine ii face lui bolnavul decat el bolnavului. Credeti: cine slujeste cu intelepciune bolnavilor, acela se slobozeste si de patimi si de lupte. Cunosc un frate care a rabdat lupta de la gandurile necurate si s-a slobozit de ele slujind cu intelepciune unui bolnav care suferea de hidropica" (Avva Dorothei)

Daca boala ar avea gura... de Konstantin V Zorin

Atunci cand suntem bolnavi, nu corespundem menirii noastre si planului dumnezeiesc; ce bucurie sa aibe El de pe urma diformitatilor si suferintelor noastre? El ne trimite bolile ca sa ne insanatosim, ca pe o cale spre insanatosire. De aceea, boala este ca un mesaj secret, pe care trebuie sa-l descifram: in el e scris despre viata noastra gresita de mai inainte si dupa aceea despre viata noua ce ne sta inainte, viata inteleapta si sanatoasa. "Cifrul" acesta trebuie sa-l decodam, sa-l interpretam si sa-l punem in practica. In aceasta consta sensul bolii.

OBEZITATEA

Vom preciza imediat: cei ce sufera de obezitate nu sufera nici pe departe in cazurile de "lacomia pantecelui". Un rol urias in aparitia acestei boli il joaca factorii genetici. Unii mananca o multime de alimente cu continut caloric ridicat, dar nu castiga in greutate. Altii, dimpotriva, se ingrasa repede si depun eforturi colosale ca sa slabeasca. In parte, aceasta se explica prin faptul ca tendinta de a fi gras sau uscativ este mostenita. Ca raspuns raspuns la oscilatiile masei corporale intra in actiune mecanisme compensatorii innascute. Astfel organismul se impotriveste singur schimbarilor survenite in greutate si tinde sa o mantina la nivelul initial, genetic predeterminat.
Parintii cu masa corporala normala au copii predispusi la obezitate in 7% din cazuri. Daca de obezitate sufera unul dinte parinti, la copil aceasta se observa in 40% din cazuri, iar daca ambii parinti sunt obezi, procentul creste la 80%. Per ansamblu, masa corporala depinde de circumstante exterioare (de ex dieta si efortul fizic), pe cand statura si constitutia fizica sunt conditionate genetic. De asemenea, obezitatea poate fi un rezultat al modului sedentar de viata, al anumitor traumatisme craniocerebrale, a hipotiroidiei, al dereglarilor activitatii hipovizare si glandelor sexuale, precum si, bineninteles, a obiceiului de a manca excesiv.
Ce ne impinge sa ne imbuibam?
Cultura mancatului se constituie pe baza traditiilor nationale si religioase. La diferitele popoare s-au alcatuit de foarte multa vreme diferite conceptii cu privire la frumusetea umana. Unele pretuiesc sveltetea, pe cand la altele corpolenta este un semn al statutului social inalt si al puterii. Este caracteristic faptul ca in Occident, fotomodelele si manechinele se chinuie rabdand de foame, pe cand liptatorii japonezi de sumo sunt ingrasati fortat pana la slutenie.
Uneori, imbuibarea devine devine o metoda de rezolvare a problemelor psihologice. Prin sipraalimentare si in general, prin tutela excesiva, parintii incearca in mod inconstient sa compenseze insuficienta dragoste pe care o nutresc fata de copil. La randul lor, prin intermediul mancarii, copiii se apara de depresia legata de absenta tandretei materne.
Cei posedati de aceasta neputinta slujesc, dupa expresia Apostolului Pavel, "pantecelui lor, sfarsitul acestora este pieirea, pantecele este dumnezeul lor, ca unii care au in gand cele pamantesti"
Cuviosul Ioan Scararul scrie ca "adeseori demonul sade pe stomac si nu-l lasa pe om sa se sature chiar daca ar manca si ar bea toata apa din Nil". Altfel spus, celui ispitit i se "toceste" simtul fiziologic al satietatii si deja nu mai simte ca stomacul ii este plin.
Nu intamplator savantii vorbesc despre dependenta psihica de mancare, ca si dependenta psihica de alcool si dependenta psihica de narcotoce.
Lumea duhovniceasca a gurmandului este condusa de o dependenta extrem de puternica. Aceasta perverteste gandirea si scade importanta intereselor care nu sunt legate de mancare. Pana la urma, supervaloarea impatimirii de mancare gustoasa isi subordoneaza toata viata psihica a omului, pana la relatiile lui interpersonale.
Acestei patimi trebuie sa-i rezistam in primul rand prin post si rugaciune. Nu este de prisos sa li se aminteasca gurmanzilor urmatorul aforism al lui Cehov:"Cand ne-am ridicat de la masa flamanzi, am mancat; cand ne-am ridicat satui, ne-am imbuibat; iar cand ne-am imbuibat, ne-am otravit".
Asadar obezitatea pe terenul lacomiei pantecelui este o fuga de insatisfactie, de probleme, un mijloc de aparare impotriva neplacerilor. Dar disconfortul sufletesc nu se trateaza prin mancare. "Imparatia lui Dumnezeu, invata Apostolul Pavel, nu este mancare si bautura, ci dreptate si pace si bucurie in Duhul Sfant (Romani 14,17).
Din punct de vedere ortodox, nu mancarea ne va pune inaintea lui Dumnezeu. Ca nici daca vom manca, nu ne prisoseste, nici daca nu vom manca, nu ne lipseste. Vedeti insa ca nu cumva aceasta libertate a voastra sa nu ajunga poticnire pentru cei slabi.
Ca atare crestinismul ne cehama sa ne luptam nu cu mancarea, care sustine viata fizica, ci cu lacomia pantecelui, si aici aveam neaparata nevoie de Dumnezeu.
Dupa cum vedem, insuficienta incredere in Dumnezeu si frica in fata imprejurarilor vietii ii impinge pe unii oameni sa-si umple golul launtric prin mijloace exterioare. Acest sentiment al pustietatii launtrice atata pofta de mancare salbatica. Si daca vom discerne cu luare aminte sursele duhovnicesc-psihologice ale obezitatii, vom intelege si caile vindecarii ei.

Sfantul Ioan de la Prislop.

Astazi, 13 septembrie pomenim pe Cuviosul Ioan de la Prislop.
Se spune ca un tanar pe numele Ioan din satul Silvasul de sus, in hotarul caruia se afla si sf.Locas, a parasit casa parinteasca, s-a inchinoviat in obstea calugarilor de la Prislop, ducand o viata aleasa de rugaciune, impletita cu munca si savarsirea de fapte bune. Dupa un numar de ani, dorind sa duca o viata si mai linistita, retrasa cu totul de lume, a gasit un loc, cam la 500 m de manastire, pe malul prapastios al raului Slivut (Silvut), unde si-a sapat singur cu mari nevointe, o chilie de piatra, cunoscuta pana azi sub numele de "chilia" sau iarasi "casa sfantului". Aici si-a petrecut restul zilelor in neincetate rugaciuni si ajunari, intocmai ca marii nevoitori intru cele duhovnicesti din primele veacuri crestine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viata lui imbunatatita sa se sfarseasca prea devreme. Spune traditia populara ca, pe cand isi facea o fereastra la chilia lui, doi vanatori de pe versantul celalt al prapastiei l-au impuscat, fara sa stie cine era. Asa s-a savarsit din viata Cuviosul Sihastru sau Sfantul Ioan de la Prislop.
Nu stiu cu siguranta cand a trait Cuviosul Ioan . Presupunem ca in veacul al XV-lea sau in prima jumatate a celui urmator... El a fost si va fi, ptr credinciosii din partile Hategului si Hunedoarei, o pilda vie de sfintenie iar chilia lui ramane mereu un loc de pelerinaj si de reculegere sufleteasca ptr toti cei ce cauta cuvant de mangaiere si de intarire, in locurile de mare frumusete naturala ale Prislopului in care au trait atatia cuviosi calugari cu viata aleasa si bineplacuta lui Dumnezeu.
Sa-l rugam si noi pe Cuviosul Ioan de la Prislop sa ne ocroteasca si sa ne ajute ca in aceasta viata sa reusim sa ne mantuim. Amin!

Sf.Parinti Ioachim si Ana.

"Însoţirii celei de Dumnezeu alese, dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana, ca celor ce aţi născut pe Maica Vieţii noastre, binecuvântată de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria, cântări de laudă aducem vouă noi, rugătorii voştri; iar voi, ca cei ce aveţi îndrăzneală către Dumnezeu, păziţi-ne cu rugăciunile voastre de toate primejdiile pe noi, cei ce cântăm: bucuraţi-vă, părinţi de trei ori fericiţi!"